CUVÂNT ÎNAINTE
1. J.Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p.17.
2. N. Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, col. „Idei contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, nota 24, p.140. Acelaşi lucru îl spusese (cu peste un deceniu mai devreme) şi Stephan Körner: „Principiile pe baza cărora în formalismele logiciste, în particular în Principia Mathematica, sunt evitate antinomia celui mai mare cardinal împreună cu antinomia clasei tuturor claselor care nu se conţin pe ele însele ca elemente, precum şi alte antinomii, sunt din nefericire principii care nu sunt logice – oricare ar fi sensul acceptat al cuvântului – nici în mod evident, nici prin demonstraţie. Ele au, şi există un consens general în această privinţă, caracter de remedii ad-hoc. Cei care le propun nu pretind că au diagnosticat sursa bolii pentru care ei prescriu aceste remedii, ci pur şi simplu exprimă speranţa că în felul acesta contradicţiile vor fi evitate...” (Stephan Körner, Introducere în filozofia matematicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p.87).
3. Louis de Broglie considera „axioasa” dilemă a dualităţii ca fiind „problema cea mai fundamentală a fizicii contemporane”, el afirmând – către sfârşitul vieţii – în mod explicit: „Nu cred că enigma a fost într-adevăr rezolvată...” (cf. Certitudinile şi incertitudinile ştiinţei, col. „Idei contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1980, p.31). La rândul său, ilustrul părinte al „cuantelor de lumină” mărturisea – tot spre sfârşit – cu impresionantă sinceritate: „Am gândit de o sută de ori mai mult asupra problemei cuantelor decât asupra teoriei generale a relativităţii... Cincizeci de ani de reflecţie conştientă nu m-au apropiat de răspunsul la întrebarea: «Ce sunt cuantele de lumină ?». Este adevărat că astăzi oricine crede a cunoaşte acest răspuns, dar se înşeală...” (Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 308).
4. Istoria generală a ştiinţei (publicată sub conducerea lui René Taton), vol. III: Ştiinţa contemporană. Secolul al XIX-lea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.12.
5. Spre exemplu, referindu-se la o corespondenţă mai veche (din 1918), în care Einstein îl numea pe Kant „băieţaş”, Max Born afirma (în 1965, cu prilejul întâlnirii laureaţilor Premiului Nobel pentru fizică): „Mi se pare înviorător ca unul dintre eroii filozofiei (...) să fie denumit familiar «băieţaş». Din asemenea remarci am învăţat lipsa de respect pe care trebuie să o avem faţă de ideile filozofice, dacă vrem să creăm ceva în fizica teoretică. Am încercat să transmit această poziţie elevilor mei şi cred că nu fără succes...” (cf. Fizica în concepţia generaţiei mele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.366). Pentru ca, după câţiva ani, un alt cercetător remarcabil să recunoască la rândul său: „Astăzi e imprudent pentru un om de ştiinţă să folosească termenul de «filozofie», fie ea şi «naturală», în titlul (sau chiar în subtitlul) unei lucrări. E garanţia că ea va fi primită cu neîncredere de oamenii de ştiinţă şi, în cel mai bun caz, cu condescendenţă de filozofi...” – Jaques Monod, Hazard şi necesitate. Eseu asupra filozofiei naturale a biologiei moderne (Seuil, 1970), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p.12.
6. Georges Gusdorf, cf. Ştiinţă şi sinteză, col. „Idei contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p.336.
7. „Existenţa în acelaşi timp a corpusculelor şi a undelor pare intuiţiei cu totul incompatibilă. Cu toate acestea, teoria trebuie să rezolve problema aducerii ambelor reprezentări la un numitor comun – s.n.” (Max Born, op.cit., p.48).
8. „Teoria mulţimilor, în concepţia expusă aici, îmbrăţişează (...) domeniile aritmeticii, al teoriei funcţiilor şi al geometriei; ea le reuneşte (s.n.) pe baza conceptului de putere într-o unitate superioară. Astfel, discontinuul şi continuul sunt considerate din acelaşi punct de vedere şi măsurate cu o măsură comună –s.n.” (Georg Cantor, cf. Jean Cavaillès, Studii asupra teoriei mulţimilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.65).
9. Decât cu preţul – prea mare şi deja plătit – al unui evident reducţionism simplificator. Şi asta, în pofida persistenţei multiseculare a acestui „vis” scientist triumfalist: „Spiritul visează unitatea în mod spontan. El se visează ca înfăptuitor triumfător al acestei unităţi oriunde întâlneşte varietăţi ale existenţei, discordanţe aparente între lucruri... Ştiinţa s-a născut din ardoarea intelectuală a acestui vis...” – Dominique Dubarle, cf. Ştiinţă şi sinteză, ed.cit., p.55.
10. „Mecanica ondulatorie (...) a adus pe prim-plan importante puncte de vedere din domeniul fizicii: natura dublă a materiei, care, ca şi lumina (s.n.), sub unele aspecte pare ondulatorie, sub altele pare corpusculară...” (Max Born, op.cit., p.27).
11. Continuul „aritmetic” („linia de puncte”) fiind – evident – şi el „dual”, deoarece înseamnă: continuu...discontinuu.
12. G.W.F. Hegel, Ştiinţa logicii, III, 217, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966.
13. „În opoziţie cu analiza componentelor izolate, analiza sistemică se sprijină pe totalitatea elementelor cercetării ştiinţifice... În această abordare, un component particular este o parte a unui întreg, astfel încât statutul şi semnificaţia lui sunt clare, iar pericolul interpretării eronate este diminuat” (Mario Bunge, Ştiinţă şi filozofie, col. „Idei contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, p.38).
14. Motiv pentru care „intervenţiile” acestora ocupă – firesc – un spaţiu considerabil în lucrare. Dacă discursul prezentării pare, totuşi – prin numeroasele trimiteri şi note -, excesiv de fragmentat, el poate fi parcurs (cel puţin la o primă lectură) şi fără consultarea acestora din urmă.
15. G.W.F. Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filozofice, partea a doua: Filozofia naturii, 19, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971.
16. Aşa cum a procedat şi cunoscutul re-formator modern al teoriei limbajului: „Marii mei maeştri au fost Aristotel şi Hegel în filozofia limbajului şi în punctul de vedere realist, sau idealist, fiindcă eu spun că e acelaşi lucru. Numai idealismul este realist în ştiinţele culturii. Materialismul este absurd în ştiinţele culturii, fiindcă reduce cultura numai la aspecte care sunt condiţii, însă nu sunt motivarea reală a acestor forme ale culturii...” – Eugeniu Coşeriu, în: Nicolae Saramandu, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu, Ed. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1996, p.141. Cât privesc unele interpretări imaginate (aparent „fizice” sau „fizic-filozofice”) ale cercetătorilor, marele Einstein spunea şi următoarele: „Dacă doriţi să învăţaţi de la fizicienii teoreticieni ceva despre metodele pe care le folosesc, vă propun să urmaţi principiul: nu le ascultaţi cuvintele, observaţi faptele lor. Deoarece produsele propriei sale imaginaţii îi apar celui care este un creator în acest domeniu atât de necesare şi naturale încât el le consideră – şi ar dori ca şi alţii să le considere tot astfel – nu ca plăsmuiri ale gândirii, ci ca realităţi date...” – op.cit., p.73.
17. „O vreme îndelungată s-a împărtăşit ideea că problema limbajului joacă în ştiinţele naturii doar un rol subordonat. Acest fapt nu mai este adevărat însă în cazul fizicii moderne...” – intuise odinioară Werner Heisenberg (cf. Paşi peste graniţe, col. „Idei contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, pp.181-182).
18. Spre exemplu, faptul că un simplu (şi aparent banal) articol gramatical delimitează două „lumi” cu totul diferite (chiar opuse); cea a concretului obiectual, „sensibil” şi, respectiv, a abstractului conceptual, „inteligibil”: „Când treci de intuiţie şi îl interpretezi în mod reflexiv, atunci articolul este o cucerire extraordinară, fiindcă permite să deosebeşti obiectul, cu articol, de concept, fără articol. Adică, să deosebeşti omul, ca obiect, chiar ca ens, de conceptul de «om», de «a fi om»...” – Eugeniu Coşeriu, în : Nicolae Saramandu, op.cit., p.107; observaţia o reţinuse încă Gottlob Frege (în 1892): „(...) articolul hotărât la singular indică totdeauna un obiect, în timp ce articolul nehotărât însoţeşte un nume de concept” – cf. „Despre concept şi obiect”, în Scrieri logico-filosofice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.293.
19. „În marea lor majoritate, oamenii a căror atenţie este îndreptată mai mult asupra funcţionării instrumentelor lor decât asupra modului în care le funcţionează spiritul, rămân nepăsători la tezele filozofilor, şi în special la acelea ale lui Hegel...” (René Taton, op.cit.).
20. Cum se ştie, într-o invenţie accentul cade pe „subiectiv” (ea combinând într-un mod nou, original, „lucruri” cunoscute), iar într-o descoperire – pe „obiectiv” (căci ea aduce în câmpul cunoaşterii lucruri preexistente, dar încă necunoscute).
21. „Cunoştinţele din domeniul ştiinţelor naturii trebuie să fie prezentate într-un mod care să fie pe înţelesul fiecărui om care gândeşte. Şi tocmai în aceasta constă misiunea filozofiei naturii” – Max Born, op.cit., p.71.
22. „Inversând” astfel provocarea lansată odinioară de cercetători („Ce putem învăţa din ştiinţele moderne ale naturii pentru rezolvarea vechilor probleme filozofice ?...” – cf. W. Heisenberg, op.cit., p.2): ce putem învăţa din vechea filozofie pentru rezolvarea noilor probleme ştiinţifice ?
23. „Scrierile sale sunt de o obscuritate notorie; cea mai dificilă dintre ele este lucrarea mai din tinereţe Phänomenologie des Geistes...” (Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.158); „Filozofia lui Hegel este foarte dificilă şi comentatorii nu au căzut de acord asupra interpretării ei” (Bertrand Russell, Problemele filozofiei, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.93); „În ochii unor generaţii de oameni de ştiinţă sistemul hegelian a întruchipat prin excelenţă un obiect de repulsie şi de deriziune...” (Ilya Prigogine şi Isabelle Stengers, Noua alianţă, col. „Idei contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, p.139); „Cât priveşte spaţiul extraeuropean, se poate spune că, îndeosebi în ultimii douăzeci de ani, interesul filozofilor pentru Hegel este pe cale de dispariţie... Oamenii de ştiinţă nu l-au luat niciodată în serios...” (Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol II – Londra, 1957 -, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.38-40).
24. „Există filozofii subiective care susţin că numai lumea spirituală este reală şi că lumea fizică n-ar fi decât o aparenţă, o umbră fără substanţă. Deşi acest punct de vedere prezintă un foarte mare interes filozofic, el se află în afara discuţiei noastre, care nu se ocupă decât de realitatea fizică...” (Max Born, op.cit., p.188).
25. „E tocmai pe dos a socoti că mai întâi ar fi obiectele care formează conţinutul reprezentărilor noastre şi apoi, în urmă, s-ar adăuga activitatea noastră subiectivă, care, prin operaţia (...) abstragerii şi a reunirii a ceea ce este comun obiectelor, ar forma conceptele acestora. Conceptul este, dimpotrivă, cel cu adevărat prim, iar lucrurile sunt ceea ce sunt prin activitatea conceptului sălăşluind în ele şi revelându-se în ele. În conştiinţa noastră religioasă, lucrurile acestea apar când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic sau, exprimat altfel, că lumea şi lucrurile finite au luat naştere din plinătatea gândurilor şi a hotărârilor divine” – G.W.F.Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filozofice, partea întâi: Logica, 323, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962.
26. Deşi, cu puţină luciditate şi mult realism, celebra controversă poate fi stinsă şi azi (dând „cezarului”–Filozof ce este al ...omului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu); adică, observând că, în fapt, dintr-o nefirească încredere („absolută”) în Filozofie, în Idee, Hegel „amestecă” (prin încorporare şi reducţionism nepermis) gândul omului cu Logosul divin. Or, dacă la început a fost Cuvântul, într-adevăr, omul – şi, implicit, gândul său modest – au fost ... la urmă, după naşterea Universului.
27. G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol II, 685, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964.
28. Fiind întrebat, după o prelegere, ce părere are despre Kant, cum l-au influenţat ideile acestuia, Einstein a răspuns: „O, fiecare îşi are propriul său Kant” (cf. Ferdinand Gonseth, în: Ştiinţă şi sinteză, ed.cit, p.35). Prin aceasta, Einstein releva – probabil – (şi) dimensiunea impresionantă a gândirii kantiene, din care fiecare cercetător ia ceea ce consideră potrivit (conform propriei sale viziuni). Cu atât mai mult este valabil acest adevăr în cazul lui Hegel, ce a avut şi privilegiul de a-i urma lui Kant şi a-l putea (re)considera, astfel, în mod critic (trecând de la a priori şi „în sine”, la contradictoriu şi real).
29. D. Daba: Dialectica naturii şi gândirea teoretică modernă, Ed. Facla, Timişoara, 1981; Reconstrucţia conceptuală a ştiinţei, Ed. Politehnica, Timişoara, 1997; La leçon du concept et le siècle quantique, Ed. Politehnica, Timişoara, 1999.
30. În cadrul dezbaterii temei La systémique en tant que nouvelle forme de connaissance: „La relation macroscopique-quantique vue d’une perspective systémique”, Symposium écrit, 10e livraison, Juillet 1992, pp.345-376; „La relation spatiale discret-continu entre le réductionnism mathématique («atomiste») et la perspective systémique”, Symposium écrit, 15e livraison, Juin 1994, pp.509-544.
31. A cărui naştere a fost marcată în matematică de sistemul axiomatic al lui Hilbert – 1899, în fizică de celebra comunicare a lui Max Planck referitoare la radiaţia corpului negru – 1900, iar în lingvistică de renumitele cursuri predate în anii 1908-1910 de către Ferdinand de Saussure.
32. „S-ar putea spune că substantivul verbal «fire» este rezumatul tuturor situaţiilor reale pe care le evocă substantivele verbale în limba noastră. Fără mişcare, trecere, naştere şi pieire, pâlpâire şi stingere, facere, prefacere, împlinire (s.n.), nu poţi înţelege termenul fire. În orice caz, el nu e un termen artificial, nici vreunul întâmplător al limbii noastre (care să poată fi înlocuit de un neologism, ca «natură», de pildă). El vine la capătul unei vaste experienţe în concret (s.n.), consemnată în nenumărate substantive verbale, fără de care nu-i înţelegi nici formaţia, nici expresivitatea, nici conţinutul de gândire… Natura este şi viaţa şi cimitirul realului. Firea este tinereţea lui fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte…” – Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, pp. 35 şi 41.
33. „Seriozitatea cea mai adâncă este, în şi pentru sine însăşi, seriozitatea cunoaşterii adevărului. Această trebuinţă, prin care se deosebeşte natura spirituală de cea numai senzorială, este, tocmai din această cauză, ceea ce are mai adânc spiritul... În cursul desfăşurării unei astfel de acţiuni, adânci şi atotcuprinzătoare, spiritul urcă la înălţimea demnităţii sale, dispare platitudinea vieţii, dispare trivialitatea intereselor personale şi este demascată, în toată goliciunea ei, superficialitatea înţelegerii subiective şi a purelor păreri. Această adâncă seriozitate (...) este şi adevăratul teren al filozofiei... Ne-a fost încredinţată păstrarea acestei lumini sfinte şi e vocaţia noastră s-o cultivăm şi s-o alimentăm, să ne îngrijim ca ceea ce e mai de preţ din câte posedă omul, conştiinţa esenţei sale, să nu se stingă şi să nu dispară...” (G.W.F. Hegel, Logica, XXXV-XL).
CAPITOLUL 1
1. „Teoria a avut şi are un rol important în fizică, dar ea s-a bizuit întotdeauna pe experiment şi nu este acceptată decât atunci când duce la rezultate ce pot fi verificate experimental” (Henry S. Lipson, Experienţe epocale în fizică, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p.5). Criteriul era vechi „de când lumea”, fiind susţinut încă de Aristotel: „Dacă (noi fapte) sunt stabilite oricând în viitor, atunci trebuie să dăm crezare mai curând observaţiei decât teoriilor, pe care trebuie să le credem numai când afirmaţiile lor sunt în concordanţă cu faptele observate” (Despre naşterea animalelor, 760 b; v. şi Metafizica, I, l, 981 a).
2. „Ideea” atomo-moleculară fiind utilizată – în pofida vechimii şi productivităţii sale - doar ca ipoteză de lucru, ca procedeu euristic-explicativ.
3. Aristotel, Fizica, III, 5, 204 b.
4. „De aceea şi spun ei (atomiştii, n.n.) că Nefiinţa există tot aşa de bine ca Fiinţa, precum şi Golul tot aşa de bine ca şi ceea ce are un Corp şi, după ei, acestea sunt cauzele Universului considerat doar ca materie” (Metafizica, I, 4, 985 b); „Dar vidul nu se găseşte nicăieri înlăuntrul lumii (s.n.)” (Fizica, IV, 8, 216 b).
5. Incidenţe din păcate nesesizate în toată amploarea lor şi neexploatate pe măsura importanţei lor excepţionale de către creatorii ştiinţelor moderne (inclusiv ai matematicii), cu repercursiuni dintre cele mai grave – cum se va vedea – în conceperea noului „tablou” al Lumii.
6. „Marea revelaţie a teoriei cuantice a fost descoperirea discontinuităţii în Cartea Naturii, într-un context în care, după concepţiile susţinute până atunci, tot ce nu era continuitate părea absurd” (Erwin Schrödinger, Ce este viaţa? şi Spirit şi materie, col. „Idei contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1980, p.67). Pentru detalii, v. (şi) lucrările lui Max Planck referitoare la radiaţia corpului „negru” (perfect absorbant). Pentru a „explica” (teoretic) dependenţa experimentală a intensităţii radiaţiei de frecvenţa acesteia (ambele mărimi macroscopice !), Planck a fost „forţat” să cuantifice, să discretizeze energia oscilatorilor elementari ce alcătuiau (ipotetic) mediul corporal.
7. „Eu am încercat întotdeauna – avea să mărturisească mai târziu M. Planck – să leg cât mai strâns posibil ipoteza cuantelor de dinamica clasică şi am depăşit cadrul acesteia din urmă numai atunci când faptele experimentale nu permiteau o altă soluţie” (cf. Dezvoltarea ideilor fundamentale ale fizicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.387); „Încercările mele zadarnice – mai spunea Planck – de a interpreta clasic cuanta elementară de acţiune au continuat ani îndelungaţi, care mi-au cerut un mare efort” (cf. D. Halliday, R. Resnick, Fizica, vol II, E.D.P., Bucureşti, 1975, p.541). La rândul său, A. Einstein şi-a intitulat articolul revoluţionar din 1905 asupra cuantelor de lumină în context fotoelectric: „Despre un punct de vedere euristic (s.n.) în ceea ce priveşte obţinerea şi transformarea luminii”, pentru ca în 1911 el să afirme încă, în mod explicit: „Cuantele îşi fac treaba lor, dar ele nu există (s.n.), exact la fel ca şi eterul luminos şi imobil” (cf. G. Holton, în : Ştiinţă şi sinteză, ed.cit., p.131).
8. Singurele disponibile, de altfel: „Cum era şi firesc, trecând de la un etaj la următorul, fizicienii au încercat, la început, să folosească concepţiile cu care reuşiseră la etajul precedent” (Paul Langevin, Gândire şi acţiune, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p.82).
9. „Erau cu toţii cuprinşi de o înfrigurare ce le tăia aproape răsuflarea. Gheaţa fusese spartă... Se vădea tot mai clar că se ajunsese la un strat mai adânc, cu totul nebănuit, al tainelor naturii, că deveneau necesare idei cu totul noi, care să depăşească toate noţiunile fizice acceptate, dacă se voia rezolvarea contradicţiilor ce se înfruntau aici...” (Pascual Jordan, cf. Robert Jungk, Mai strălucitor decât o mie de sori, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, p.18).
10. Centrul mondial al acestor cercetări fiind renumitul Institut Bohr („Şcoala de la Copenhaga”): „A fost o epocă eroică. Aportul ei nu era creaţia unui singur om, ci izvora din colaborarea multor savanţi din multe ţări, chiar dacă spiritul admirabil al lui Niels Bohr, de o atât de mare fineţe critică, a condus de la început până la sfârşit întreaga operă, i-a dat coeziune şi, în cele din urmă, forma finală. A fost epoca muncii migăloase în laboratoare, a experienţelor hotărâtoare şi a încercărilor îndrăzneţe, a multor începuturi greşite şi a multor ipoteze absurde. A fost epoca scrisorilor răscolitoare, a conferinţelor grăbite, a dezbaterilor, a criticii şi a improvizaţiilor matematice strălucite. Pentru toţi cei interesaţi a fost o epocă creatoare. Noile cunoştinţe la care ajunseseră îi umpleau totodată de spaimă şi de încântare...” (Robert Oppenheimer, cf. Robert Jungk, op.cit.).
11. „Şi astfel, prin 1930, la numai trei decenii după memorabila comunicare a lui Planck, teoria cuantică a căpătat acea formă finală care astăzi ne este familiară. În deceniile care au urmat acestor dezvoltări, elaborate cu o viteză care tăia respiraţia, s-au făcut foarte puţine progrese teoretice” (George Gamow, Treizeci de ani care au zguduit fizica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.16).
12. Cerând pentru aceasta ajutorul filozofilor, deoarece (cum precizaseră de multă vreme aceştia) generalizarea datelor experimentale se face prin noţiuni/concepte, prin gândire teoretică, iar arta de a opera cu noţiunile nu este înnăscută şi nici nu este dată odată cu conştiinţa noastră comună. Crezând că au reuşit să-şi conceptualizeze singuri (fără prea multă „filozofie”) cunoaşterea clasică (ţel – se va vedea – numai în parte atins), cercetătorii şi-au asumat acum o sarcină infinit mai grea, ce depăşea în mod efectiv posibilităţile – limitate – ale gândirii pur ştiinţifice (subordonată „intelectului”, după cunoscuta distincţie operată de Kant şi dezvoltată de Hegel).
13. „În acest fel ar putea fi formulat un program, care a apărut în epoca contemporană mai întâi în opera lui Einstein: ar putea fi formulată o teorie unitară a materiei (...) care să servească drept fundament fizicii în toată generalitatea sa. Deocamdată încă nu ştim dacă formele matematice care au fost propuse pentru acest principiu unitar sunt suficiente, ori vor trebui înlocuite prin forme şi mai abstracte...”(W. Heisenberg, Paşi peste graniţe, ed.cit., p.240). Or, cunoaşterea clasică arătase deja că o teorie „unitară” nu este posibilă nici măcar în limitele aceluiaşi orizont – macroscopic – de realitate: după decenii de încercări reducţionist–mecaniciste infructuoase, fenomenele electromagnetice au fost în sfârşit recunoscute ca fiind distincte calitativ de cele mecanice, deci ireductibile la ele.
14. „Conchidem din situaţia experimentală (sic) că o teorie satisfăcătoare a particulelor elementare va trebui să fie în acelaşi timp o teorie a fizicii în general; prin aceasta, o teorie a tuturor fenomenelor care aparţin fizicii (s.n.)” (W. Heisenberg, op.cit.).
15. Este notoriu cazul fenomenelor radiative: în timp ce efectele fotoelectric şi Compton se explicau doar în limbaj „corpuscular”, cele de interferenţă şi difracţie admiteau – în continuare – numai o descriere ondulatorie („Nu vedem cum s-ar putea face o descriere consecventă a tuturor fenomenelor optice adoptând unul singur din cele două limbaje posibile...” – A. Einstein, L. Infeld, Evoluţia fizicii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.208); situaţie aparent fără ieşire, redată cu umor de către cercetătorii înşişi: „Este bine ca cititorul să aprecieze singur teribila criză a fizicienilor timpului. Ei făceau haz de necaz şi se învârteau în cerc, cu feţele dezolate, plângându-se amar că luni, miercuri şi vineri trebuie să considere lumina undă, iar marţi, joi şi sâmbătă – particulă. Duminica era ziua lor de rugăciune...” (Banesh Hoffman, Ciudata poveste a cuantei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.44).
16. „Bohr şi-a pus toată energia în scopul elaborării semifilozofice a punctului de vedere dual asupra microfenomenelor în fizică, conform căruia fiecare entitate fizică, fie ea o cuantă de lumină, un electron sau orice particulă atomică, se prezintă ca două feţe ale unei medalii. Pe de o parte ea poate fi tratată ca o particulă; pe de altă parte ea poate fi tratată ca o undă” (George Gamow, op.cit., p.63).
17. V. nota 7 de la „cuvânt înainte”.
18. Asupra absurdului căreia avertizase (în principiu) încă Bătrânul Stagirit: „(...) reiese iarăşi de aici o consecinţă absurdă, căci atributele contrarii vor fi reunite în acelaşi timp în aceeaşi substanţă, una şi individual determinată” (Metafizica, VII, 14, 1039 b).
19. Este adevărat că omul şi-a imaginat în cursul istoriei sale o mulţime nenumărată de „lucruri” paradoxale, fantastice (începând cu reprezentările primitive în faţa naturii înfricoşătoare, continuând, în mitologie, cu invenţiile de tip „Ianus” – sirene, centauri etc. – şi sfârşind cu literatura modernă de anticipaţie), dar în natura reală, cunoscută după normele ştiinţei, faptul era fără precedent.
20. „Am făcut deja câteva observaţii referitoare la indeterminismul mecanicii cuantice, adică la faptul că astăzi nu suntem în stare să prezicem ce se va întâmpla într-o situaţie dată aranjată cu maximum de grijă posibil. Dacă avem un atom care se află într-o stare excitată şi deci va emite un foton, nu putem spune când va fi emis fotonul... Acest fapt a dat naştere la tot felul de absurdităţi şi probleme legate de sensul libertăţii voinţei şi a generat ideea că lumea este incertă...” (R. Feynman, Fizica modernă, vol III: Mecanica cuantică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970, p.47); „ (...) acest răspuns dă dreptate concepţiei lui Democrit sau celei a lui Platon? Cred că fizica modernă a decis în acest punct în mod decisiv în favoarea lui Platon. Deoarece cele mai mici unităţi ale materiei nu reprezintă, de fapt, obiecte fizice în sensul obişnuit al cuvântului, ci ele sunt forme, structuri sau – în sensul lui Platon – idei, asupra cărora putem să vorbim neambiguu numai în limbajul matematicii” (W. Heisenberg, op.cit.).
21. „Lumina şi materia sunt realităţi fizice unitare, iar natura lor aparent dublă îşi are originea în insuficienţa esenţială a limbajului nostru” (W. Heisenberg, Principiile fizice ale teoriei cuantice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.15).
22. „Aceste schimbări produse de fizica modernă au fost comentate pe larg de fizicieni şi filozofi în ultimele decenii, dar foarte rar s-a făcut observaţia că ele par să conducă într-o direcţie şi o viziune extrem de apropiate concepţiei mistice orientale... Când spun mistica orientală mă refer la filozofiile religioase ale hinduismului, budismului şi taoismului” (Fritjof Capra, Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, pp.15-16).
23. Acest ordin de mărime rezultă înmulţind durata unei tranziţii cuantice (10-8s) cu viteza undei (108m/s) – n.n.
24. Certitudinile..., ed.cit., pp.31 şi 57-59.
25. „(...) a spune că fizicienii adoptaseră felul de a gândi elaborat de noi atunci, nu este cu totul exact; există câteva exemple cu totul remarcabile, şi încă printre persoanele care au contribuit cel mai mult la edificarea teoriei cuantelor. Însuşi Planck a făcut parte din rândul scepticilor până la moarte. Einstein, de Broglie şi Schrödinger n-au încetat să sublinieze caracterul nesatisfăcător al interpretării statistice a mecanicii cuantice... Voci atât de importante nu pot fi trecute sub tăcere” (Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, ed.cit., pp.219-220).
26. Caracterul „telepatic” al interpretării ortodoxe se referă la anularea – instantanee, la orice distanţă! – a pachetului undelor de probabilitate, printr-un mecanism care ar trebui să acţioneze „ca gândul”, cu o viteză superioară (?!) celei a luminii (deci contrazicând teoria relativităţii, care postulează viteza luminii ca fiind limita superioară a vitezelor fizice din univers).
27. Deşi L. de Broglie avertizase şi în legătură cu acest din urmă fapt: „Descoperirile uimitoare care, de o jumătate de secol, s-au înmulţit într-un mod atât de prodigios, au îndemnat pe teoreticienii fizicii să construiască formalisme relativ simple, care să le permită să traducă faptele experimentale şi să le prevadă cu o anumită siguranţă. Acest lucru era legitim şi practic foarte util. Însă obişnuinţa de a folosi cu precizie şi ingeniozitate «reţete» cu caracter pur formal, cred că i-a făcut să uite cam prea mult că dorinţa de a înţelege şi de a-şi reprezenta clar realitatea fizică a fost totdeauna şi va rămâne fără îndoială totdeauna scopul cel mai înalt şi efortul în cele din urmă cel mai fructuos al cercetării ştiinţifice fundamentale…” (op.cit., p.71).
28. Vezi nota 8 de la Cuvânt înainte.
29. „Din paradisul pe care ni l-a creat Cantor nimeni nu ne va alunga...” – declara David Hilbert (cf. Oskar Becker, Fundamentele matematicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.402).
30. „Edificiul mândru al teoriei mulţimilor construit de Cantor, cu consideraţiile sale care pătrund adânc în domeniul puterilor absolut numărabile (fiind vorba mereu de mulţimi actual-infinite!) pare să se dovedească astfel a nu fi decât o simplă fantasmagorie, un fel de apariţie, o fata morgana, care se risipeşte pe măsură ce ne apropiem de el...” (Oskar Becker, Măreţia şi limitele gândirii matematice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp.154-155).
31. „Trebuie admis că situaţia în care ne aflăm în prezent în privinţa paradoxelor nu mai este de suportat. Să ne gândim: în matematică, acest model de certitudine şi adevăr, definiţiile şi raţionamentele (...) conduc la absurdităţi. Şi unde ar trebui să se găsească certitudinea şi adevărul, dacă însăşi gândirea matematică nu le posedă ?...” (D. Hilbert, cf. Oskar Becker, Fundamentele matematicii, ed.cit., p.402).
32. Cu numai un an înaintea ideii revoluţionare a lui Planck (deci în 1899), David Hilbert a formulat primul sistem axiomatic (semiformalizat) al cuprinsului Elementelor lui Euclid, deschizând astfel calea nouă de dezvoltare a matematicii moderne. Deoarece întâia noţiune primară introdusă de Hilbert era „punctul”, o entitate (totuşi!) discret–discontinuă, putem considera – prin analogie – această realizare de referinţă ca fiind şi actul de naştere al viziunii „structuralist–cuantice” asupra continuului euclidian.
33. „Când se dă o absurditate, celelalte urmează...” – spusese încă Aristotel (Fizica, I, 3, 186 a).
34. „Comportarea cuantică a obiectelor atomice (electroni, protoni, neutroni, fotoni ş.a.m.d.) este aceeaşi pentru toate, ele sunt toate «unde de particulă» sau cum vreţi să le numiţi...” (R. Feynman, op.cit., p.15). Reamintim, în context, că Eddington a propus şi cuvântul undiculă pentru numirea acestor bizare „obiecte” (astăzi numite şi cuantoni).
35. „De aici reiese o mulţime de consecinţe imposibile şi de născociri care sfidează raţiunea sănătoasă. O consecinţă este că (...) suprafaţa va fi tot una cu linia, iar corpul tot una cu suprafaţa” (Metafizica, XIII, 9, 1085 a).
36. „Nu există continuu decât acolo unde se găseşte un sistem de obiecte simple (de puncte în timp sau în spaţiu, sau de substanţe), plasate astfel încât fiecare dintre ele să aibă, la orice distanţă, oricât de mică ar fi ea, un vecin care aparţine sistemului” (Bernhard Bolzano, cf. Jean Cavaillès, Studii asupra teoriei mulţimilor, ed.cit., p.52).
37. „Pretenţia că ţine de prestigiul matematicii ca toate propoziţiile ei să fie riguros demonstrate a făcut ca această ştiinţă să-şi uite adesea limitele. În felul acesta, i se păru că e contra prestigiului său să recunoască pentru propoziţiile experimentale, simplu, experienţa ca izvor şi ca unică dovadă” (Ştiinţa logicii, III, 327).
38. „(...) Ajungem astfel la conceptul unui «calcul cu totul arbitrar». Regulile calculului sunt arbitrare, nu au nici un fel de semnificaţie. Totul poate fi privit ca un joc... În domeniul mai general al matematicii pure vedem realizându-se progresul în direcţia formalizării printr-o renunţare la ceva «absolut»... Totul este «relativ», fiind raportat la «convenţiile» care determină ipotezele iniţiale, liber alese, puse la baza edificiului teoriei deductive...” (Oskar Becker, Măreţia şi limitele..., ed.cit., pp.115-117). Şi aceasta, în pofida avertismentului sever lansat la începutul secolului XX de înşişi promotorii viziunii deductive: „(...) este greu de conceput că putem face o judecată sau emite o presupunere fără să ştim despre ce judecăm sau presupunem. Pentru a vorbi cu sens şi a nu emite simple zgomote, trebuie să ataşăm un oarecare înţeles cuvintelor pe care le folosim...” (Bertrand Russell, Problemele filozofiei, ed.cit., p.36).
39. „Trebuie să recunoaştem cu smerenie – spunea Gauss în scrisoarea adresată lui Bessel la 9 aprilie 1830 – că în timp ce numărul este un produs exclusiv al spiritului nostru, spaţiul are o realitate şi în afara spiritului nostru (s.n.), pentru că nu-i putem prescrie toate legile a priori” (cf. Oskar Becker, op.cit., p.113).
40. „Astfel obiectele matematice, care în sine sunt neseparate (de cele fizice, n.n.), sunt gândite într-o stare de separaţie, în gândire” – spunea Arisotel (De Anima, III, 7, 431 b).
41. „Mai târziu, conştiinţa a mai evoluat în această privinţă; dar până când ea nu va pricepe limpede deosebirea care există între ceea ce e demonstrabil matematic şi ceea ce nu poate fi luat decât din altă parte, precum şi diferenţa între ceea ce e numai termen de dezvoltare analitică şi ceea ce e existenţă fizică, spiritul ştiinţific nu-şi va putea însuşi o ţinută riguroasă şi cu adevărat ştiinţifică” (G.W.F.Hegel, op.cit., III, 327).
42. După ce, printr-o adevărată ironie a limbajului, tocmai dreapta „reală” a fost – se va vedea – calea înşelătoare a metafizicii pe care matematica modernă a pierdut (involuntar desigur şi pe nesimţite) singurele sale legături cu realitatea fizică, concretă: continuitatea şi dimensiunea spaţială.
43. „Lumea este alcătuită din Eu şi Altul, din lumea interioară şi lumea exterioară... Dar este diferit rolul pe care-l acordă fiecare învăţătură în parte Eului în lume. Importanţa acordată Eului îmi apare ca o scară pe care pot fi înşirate doctrinele religioase, sistemele filozofice, concepţiile artistice şi ştiinţifice despre lume, ca perlele pe un şirag... Gândirea ştiinţifică se află la sfârşitul acestui şir, acolo unde Eul, subiectul, nu mai joacă decât un rol neînsemnat...” (Max Born, op.cit., pp.9-10).
44. Ibidem, p.9.
45. O adevărată „viclenie” a Naturii, cum l-a numit odinioară Hegel sau (mai aproape de noi) – „mister amplu şi adânc”: „Filozoful se îndeamnă să convertească în termeni de înţelegere umană un mister amplu şi adânc ca toată existenţa. Omul de ştiinţă se străduieşte şi el să convertească în termeni mai apropiaţi înţelegerii sale un mister, dar un mister circumscris şi desfăşurat mai mult orizontal decât pe dimensiunea adâncului...” (Lucian Blaga, „Despre conştiinţa filozofică”, în Opere, vol. 8: Trilogia cunoaşterii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 94).
46. Constantin Noica, Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp.7-8.
47. Op.cit., p.220.
48. Paşi peste graniţe, ed. cit., p.180.
49. Mecanica cuantică, vol.1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, nota 10, p.62.
50. Max von Laue, Istoria fizicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p.212.
51. Folosind ad litteram expresia de mai târziu a fizicienilor: „Acesta este un mod de gândire (cel „ortodox”, n.n.) care se opune categoric aceluia al lui Einstein şi deci nu e de mirare că mă privea ca pe un renegat... Este vorba despre reprezentarea după care lumea exterioară, aşa cum este ea în realitate, este descrisă de ştiinţă fidel şi exact. Din acest punct de vedere, teoria actuală a materiei este în adevăr un haos de absurdităţi, şi din punctul său de vedere Einstein avea pe deplin dreptul să o respingă...” (Max Born, op.cit., p.376).
52. H. Weyl, cf. Oskar Becker, Fundamentele matematicii, ed.cit., p.378.
CAPITOLUL 2
1. Nicolas Peguiron, „La systémique: une nouvelle épistémologie?”, texte de lancement, Symposium écrit, 1ère livraison, Octobre 1989, pp.5-14. Ne amintim că şi autorul monumentalei La Méthode (Editions du Seuil, 1977-1991) îşi fixase – practic – aceleaşi obiective: „Morin pleacă la drum cu voinţa de a nu ceda modurilor fundamentale ale gândirii simplificatoare: idealizarea (ca expresie a credinţei că realitatea se poate resorbi în idee, că numai inteligibilul este real), raţionalizarea (obstinaţia de a închide realitatea în ordinea şi coerenţa unui sistem, de a-i interzice orice revărsare în afara sistemului) şi normalizarea (eliminarea a tot ce e straniu, nedeductibil, misterios). E vorba, desigur, de absolutizarea acestor demersuri (s.n.), nu de exerciţiul lor inalienabil şi eficace în orice praxis cognitiv, în orice întreprindere teoretico-ştiinţifică reală. Metoda caută să identifice exigenţele şi figurile de inteligibilitate ale unei cunoaşteri capabile nu doar să respecte ci şi să recunoască non-idealizabilul, non-raţionalizabilul, non-normalizabilul (enormul: ceea ce excede norma); o cunoaştere aptă să respecte şi să reveleze misterul lucrurilor...” (Vasile Tonoiu, În căutarea unei paradigme a complexităţii, Ed. IRI, Bucureşti, 1997, pp.18-19).
2. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.77.
3. Situaţie perpetuată de multe decenii, în pofida marelui efort investit: „Temeiul acestei evoluţii complet diferite este faptul remarcabil că într-o limbă care corespunde formalismului matematic al teoriei cuantice nu mai poate fi valabilă logica clasică; ea va trebui înlocuită cu un alt tip de logică. Din fericire, de multă vreme matematicienii au recunoscut deja ca posibile asemenea logici deviante şi le-au cercetat... Totuşi, o logică nearistotelică îi este atât de neobişnuită gândirii umane, încât fizicienii nu au fost în stare s-o folosească...” (Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1977, p.174 – n.n.).
4. Basarab Nicolescu, op.cit., pp.35-36.
5. Ibidem, pp.37-38. Pentru alte detalii, vezi şi Basarab Nicolescu, „Les niveaux de Réalité et le sacré”, rev. Academica, Anul XII, nr. 1-2 (133-134), noiembrie-decembrie 2001, pp.11-13.
6. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, pp.38-39. De menţionat, totuşi, că experienţa nu relevă niciodată simultan cele două aspecte contradictorii (undă şi corpuscul), ci numai succesiv, în aranjamente tehnic-distincte (ce „se exclud reciproc”): „Într-adevăr, continuitatea spaţială a imaginii noastre asupra propagării luminii şi atomicitatea efectelor luminoase sunt aspecte complementare, în sensul că ele descriu comportări egal de importante ale efectelor luminoase, care nu pot fi aduse niciodată în contradicţie una cu alta, deoarece analiza lor mai atentă din punct de vedere mecanic necesită aranjamente experimentale reciproc exclusive...” (Niels Bohr, Fizica atomică şi cunoaşterea umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.17). Mai mult chiar, experienţa Taylor arată explicit – se va vedea ulterior (cap.10) -, că aspectul ondulator „se naşte” efectiv în timp, progresiv, din cel corpuscular (iniţial). Aceeaşi neîncredere în triada „speculativă” (hegeliană) se întâlneşte şi la autorul Metodei: „Morin găseşte nejustificată pretenţia de a face din logica dialectică a lui Hegel o logică superioară care ar depăşi contradicţia. Dialectica, în genere, aşa cum s-a fixat ea în tradiţia speculaţiei occidentale, este pentru el un mod de gândire (...), dar nu constituie propriu-zis o logică... Prin ea însăşi, dialectica nu comportă nici un corectiv intern, nici o pavăză logică împotriva jonglării necumpătate cu contradicţiile...” (Vasile Tonoiu, op.cit., p. 60).
7. Fapt precizat şi de Transdisciplinaritatea însăşi: „Concomitent cu emergenţa diferitelor niveluri de Realitate şi a noilor logici (printre care se află şi logica terţului inclus) în studierea sistemelor naturale (s.n.), un al treilea factor se adaugă pentru a da lovitura de graţie viziunii clasice asupra lumii: complexitatea...” (Basarab Nicolescu, op.cit., p.41). Dar poate că înaintea tuturor acestor încercări – metodologice – de „adecvare” la real, ar trebui menţionat Idoneismul gonsethian (lansat încă în deceniul al patrulea al secolului XX): „(...) Am considerat totdeauna că aceste dificultăţi nu vor putea fi depăşite fără o energică revenire asupra problemei centrale a întregii cunoaşteri: problema adecvării raţionalului la real (s.n.)... Ceva de felul unei Teorii a adecvării, în sensul totodată tare şi slab pe care îl ia în ştiinţele fizice cuvântul «Teorie». I-am dat un nume: idoneismul” (Ferdinand Gonseth, „Matematicile şi realitatea”, în Filosofia deschisă, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pp.133-134).
8. Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1976, pp.643 şi 639.
9. Victor Săhleanu, Bogdan Stugren, Mică enciclopedie de biologie şi medicină, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.277.
10. Mario Bunge, Ştiinţă şi filozofie, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1984, p.40. La rândul său, N. Georgescu-Roegen spune: „Specialistul în ştiinţele sociale care caută indicaţii şi inspiraţie pentru propria lui activitate în filozofia modernă a ştiinţei riscă să fie dezamăgit, eventual şi derutat. Din diverse motive, cea mai mare parte a acestei filozofii a ajuns să fie în primul rând un elogiu al ştiinţei teoretice şi nimic mai mult. Filozofia modernă a ştiinţei nu duce nici o bătălie... Însă noi ne aşteptăm, pe bună dreptate, la mai mult de la filozofia critică, anume la o analiză imparţială şi constructivă a metodologiei ştiinţifice (s.n.) în toate domeniile cunoaşterii...” (Legea entropiei şi procesul economic, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1979, p.184). Cât priveşte trandisciplinaritatea, despre ea s-au spus şi următoarele: „Depăşirea specializării sectare prin inter- ori trans-disciplinaritate este o iluzie. Singurul mod de a arunca punţi peste abisurile dintre specialităţi este creativitatea, pornită din unitatea viziunii şi exprimată prin unitatea creaţiei: găsirea unei idei vii, capabile să pună în lumină unitatea dintre piscurile separate prin multe văi, depresiuni, dealuri şi câmpii... Trebuie să vezi ceva nou – cum ar fi, de pildă, fundul comun al insulelor care sunt, pentru ochiul banal, separate prin imense întinderi de apă...” (H.-R. Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.284).
11. Mario Bunge, „Metoda în filozofia ştiinţei”, op.cit., pp.25-57.
12. Cu excepţia explicită a folosirii logicii formale (considerată de Îndreptar ca fiind „aparatul tehnic”, deci modern al filozofiei); iar prin aceasta, încercarea noastră rămâne – conştient şi premeditat – tributară „amatorismului” filozofic tradiţional, adică firescului (natural), neîngrădit de cadrele rigide ale vreunei scheme (oricum formale; de altfel, este greu de înţeles cum poate funcţiona eficient o logică formală, când însăşi Marea Logică se află într-o suferinţă atât de evidentă...).
13. Şi nu - doar – „generală”, cum poate fi caracterizată actuala viziune şi metodă de analiză a TGS (ca sinteză ştiinţifică, în principal).
14. Respectiv de filozofii ştiinţei sau cercetătorii filozofi, acele „fiinţe amfibii”, care „se simt acasă atât în apele ştiinţifice cât şi în aerul filozofic…” (Mario Bunge, op.cit., p.51).
15. Intuiţii şi teoretizări care, prin valorificare adecvată, vor dezvălui – nu ne îndoim –, alături de poetul şi filozoful Culturii, şi pe remarcabilul filozof al Ştiinţei Lucian Blaga (un adevărat vizionar, prin comparaţie cu alţi creatori de „şcoli” şi curente filozofice moderne, dar „ascuns” – şi acum – de limbajul plastic, „poetic” al demersului său epistemologic). Cum, pentru a-şi construi „sistemul”, L. Blaga s-a situat mereu (şi temerar) la hotarul „misterului”, deci necunoscutului („Negreşit, tot misterul rămâne centrul, am spune ontologic al gândirii d-lui Blaga” – scria, în 1938, Constantin Noica), el trebuia să apeleze la analogii metaforice pentru „descrierea” acestuia din urmă. Şi a făcut-o sistematic, încât autenticele (sale) concepte fictive, imaginate, pot să apară la o primă vedere ca simple metafore poetice: „Ne-a trebuit timp şi nouă, celor care îl iubeam pe Blaga – scria Constantin Noica odinioară -, ca să înţelegem cât de adevărată, cât de autentic filozofică este angajarea sa în sistem. Dar este filozofia sa cu adevărat una autonomă? Nu este – cum s-a spus – încărcată de spirit poetic, şi, pe undeva, de voinţă de creaţie? Ei bine, filozofia lui Blaga e una autentică, pentru că e raţională... Există o deosebire a filozofiei care hotărăşte totul: deosebirea dintre intelect şi raţiune. Filozofia începe de la această regăsire. Şi în momentul în care ai acces la raţiune sau ai buna aşteptare în numele căreia poţi percepe ordinea raţiunii, eşti în situaţia filozofică... Sunt de găsit de altfel în Blaga cunoştinţe ştiinţifice neaşteptate, se află o punere la punct, la zi, cu tot ce este al veacului. Dar nu am ştiut să-l trecem lumii largi, traducându-l într-o limbă de mai mare răspândire; nu am ştiut să facem din el un răspuns dat neliniştilor lumii...” (Viaţa românească, nr.3-4, martie-aprilie 1986, pp.89-97).
Ceea ce nu a făcut (şi – mai regretabil – nu face nici astăzi) o ţară întreagă, a reuşit – în mod miraculos, de unul singur – un om ales: „(...) când am sosit la Paris (în 1982, n.n.) fără îndoială că nici eu nu aveam limpede în cap ce, unde, când şi în ce fel trebuie să fac. Dar aveam o meserie la care ţineam, aceea de profesor de filozofie, şi eram convins de importanţa lui Lucian Blaga pentru gândirea contemporană... Vorbim mult despre Blaga, îl citim mai puţin şi îl fructificăm şi mai puţin. Mai ales când e vorba de filozofia lui... Filozofia lui Blaga nu e o simplă paranteză între alte paranteze, un ism între alte isme, adică platonism, tomism, kantianism, hegelianism ş.a.m.d. Lucian Blaga mi se pare singurul om în întreaga istorie europeană a filozofiei care pleacă în construcţia sistemului său de la nişte elemente precise puse de dezvoltarea economică, politică, socială, culturală a lumii în care trăia el. Mă refer în primul rând la nişte probleme oferite de fizica şi de matematica de la începutul secolului XX şi de anumite similitudini pe care el le evidenţiază... De aici pleacă Blaga, nu de la «idei suprasensibile» (ca Platon), nici de la o «raţiune pură» (precum Kant) ori de la «supraom» (ca Nietzsche) sau de la «societatea lui Dumnezeu» (ca Sfântul Augustin) etc. Filozofia lui Blaga mi se pare cu picioarele pe pământ, inspirată de însăşi dezvoltarea societăţii în care trăia el, chiar de ştiinţa de ultimă oră. E un demers care nu mai este pur şi simplu reflexul unor intuiţii filozofice discutabile sau geniale, cum putem ilustra cu atâţi şi atâţi gânditori diversele domenii sau etaje ale istoriei filozofiei... În sfârşit, au fost ani mai grei, dar i-am folosit pentru a-l traduce pe Blaga. Am lucrat undeva, o vreme, ca recepţioner într-un hotel. Asta mi-a permis ca noapte de noapte în vreo câţiva ani de zile să-l traduc pe Blaga. O dată traduse unul, două volume (era vremea în care Constantin Noica, regretatul nostru filozof, venea şi el la Paris cu o antologie filozofică Blaga redactată în germană şi spaniolă; proiect care până la urmă, din diverse motive, nu a reuşit), am intrat în discuţii cu editura L'Âge d'Homme pentru care am şi lucrat ulterior aproape doi ani. Dar în doi ani şi jumătate de colaborare editura respectivă abia a reuşit să publice un volum de Blaga (era în 1987 parcă): Eonul dogmatic. Dezamăgit şi considerând că în ritmul acesta mi-ar trebui o viaţă, m-am decis să iau taurul de coarne şi să lucrez pe cont propriu, făcându-mi propria mea librărie şi editură. M-am asociat cu diverşi oameni, cu diverşi prieteni. A fost când mai uşor, când mai greu, cum a dat Dumnezeu. Între timp însă s-au publicat Trilogia culturii în întregime, Trilogia cunoaşterii în întregime, s-au tipărit Diferenţialele divine, Fiinţa istorică. Se vor edita, în curând, Despre gândirea magică ş.a....” – George Pişcoci-Dănescu: «Zidul Berlinului n-a căzut unde trebuia», interviu realizat la Paris de Ioan Adam, în: Adevărul literar şi artistic, 8 septembrie 1998, p.8.
16. Lucian Blaga, „Experimentul şi spiritul matematic”, în Opere, vol.8: Trilogia cunoaşterii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p.612. Se observă uşor că (şi) aceste instrumente cognitive stau sub pecetea datului ontologic: „Omul, privit structural şi existenţial, se găseşte într-o situaţie de două ori precară. El trăieşte pe de o parte într-o lume concretă, pe care cu mijloacele structural disponibile nu o poate exprima; şi el trăieşte de altă parte în orizontul misterului, pe care însă nu-l poate revela. Metafora (plasticizantă, respectiv revelatorie – n.n.) se declară ca un moment ontologic complementar, prin care se încearcă corectarea acestei situaţii de două ori precară... Metafora nu poate fi deci numai obiectul de cercetare şi de analiză al «poeticei» sau al «stilisticei», ce figurează în programele şcolare; importanţa ei se proiectează imensă pe zările meditaţiei...” (L. Blaga, „Geneza metaforei”, în Trilogia culturii, EPLU, Bucureşti, 1969, p.289). Drept confirmare, este suficient să ne amintim numeroasele metafore/concepte–imagini ce au „invadat” fizica cuantică şi matematica modernă...
17. „Despre conştiinţa filozofică”, în Trilogia cunoaşterii, ed.cit., p.144. Cititorul îşi aminteşte, probabil, că Hans Vaihinger elaborase încă la începutul secolului XX o întreagă „filozofie” a acestor ficţiuni: „(...) numeroase procese şi constructe ale gândirii par să fie presupoziţii false, conştient acceptate, care fie contrazic realitatea, fie se contrazic ele însele, dar care în mod deliberat sunt astfel construite, pentru a surmonta dificultăţile gândirii prin această deviere artificială şi pentru a atinge scopul gândirii prin demersuri indirecte şi căi lăturalnice. Aceste constructe artificiale ale gândirii sunt denumite ficţiuni ştiinţifice, ele fiind identificate drept creaţii conştiente prin caracterul lor de «Ca şi cum»...” (Hans Vaihinger, Filozofia lui «ca şi cum», Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p.42).
18. „Eonul dogmatic”, vol.cit., p.289.
19. „Experimentul...”, idem, p.616.
20. „Fundamentul întregii teorii cuantice este relaţia lui Planck dintre energie şi frecvenţă (E = hn – n.n.). Dar acest «postulat cuantic» exprimă de fapt un nonsens. Identificarea energiei unei particule cu frecvenţa unei unde este o absurditate totală...” (Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.48).
21. „Cunoaşterea luciferică”, op.cit., p.318.
22. Ibidem, p.315.
23. Ibidem, p.323.
24. Ibidem, p.324.
25. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, 1975.
26. Ajunse acolo printr-un miraculos „zbor” solar:
„...Din văzduhul boltitelor tale amiezi
ghiceşti în adâncuri toate misterele.
Înalţă-te fără sfârşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi”
(Lucian Blaga, Pasărea sfântă. Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi).
27. Vol. cit., p.318.
28. Aici, L. Blaga intervine în text cu următoarea notă de picior: „Conceptul de «esenţă» (esenţialitate) are şi el două variante, după cum e gândit sub modul cunoaşterii paradisiace sau al cunoaşterii luciferice. «Esenţa» unui fapt, a unui «obiect», în cadrul cunoaşterii paradisiace, se revelează prin simplă degajare de accidentalitatea ce i se adaugă. Esenţa şi accidentalul se juxtapun aici oarecum pe acelaşi plan de vădită prezenţă. Cu totul altul e cazul «esenţei» în cadrul cunoaşterii luciferice: aici «esenţa» e ascunsă şi acoperită, mascată complet de «accidental». Pentru conceptul esenţialităţii, aşa cum îl întâlnim în domeniul cunoaşterii luciferice, ar fi nevoie să se introducă un termen aparte, pentru ca să nu fie confundată cu «esenţa» de care se face caz în zona cunoaşterii paradisiace. Din nefericire un asemenea termen lipseşte”. De fapt, el exista de mult (cum vom vedea chiar în capitolul următor); îl „găsise” Hegel: esenţa esenţei !
29. Op.cit., pp.323 şi 332.
30. Ibidem, p.334.
31. Deoarece bibliografia consultată şi comentată (mergând până spre anul 1950) denotă perfecta sa informare asupra stării de lucruri privind „dualitatea” (atât a luminii, cât şi a materiei).
32. „Cunoaşterea luciferică”, op.cit., p.333.
33. Ibidem, p.334.
34. Aşa cum cerea, de altfel, şi Îndreptarul: „O schimbare ştiinţifică de mentalitate şi o sensibilitate pentru cercetarea ştiinţifică autentică se obţin cel mai bine practicând efectiv o ştiinţă oarecare, tot aşa cum o structură poetică a minţii şi o competenţă poetică sunt cel mai bine cultivate prin scrierea de poezii...” (Mario Bunge, „Pregătirea filozofilor ştiinţei”, op.cit., p.53). În absenţa acestei preocupări (pozitiv-ştiinţifice), remarcabilul filozof şi poet nu putea decât să „anticipeze” – cât mai sugestiv – avatarurile acestui (nou) tip de cunoaştere: „Prin destin şi prin împrejurări, cunoaşterea luciferică e profund tragică. Ea se mişcă parcă pe un plan de măreţie şi blestem. Acest atribut e complet străin cunoaşterii paradisiace, care – la figurat spus – pare a ţine de imperiul graţiei...” (Lucian Blaga, op.cit., p.356)
35. Subiectul, de importanţă crucială, se va dezvolta pe larg ulterior, din perspectivă hegeliană.
36. Fapt cunoscut şi de L. Blaga: „(...) alţi gânditori interpretează «teoria duală» în cadrul «dialecticii», admiţând contradicţia în chiar sânul realităţii (s.n.). De acest punct de vedere se apropie şi Louis de Broglie în articolul său, Sur la complémentarité des idées d'individu et de système, în „Dialectica”, 7/8, 1948, p.328” („Experimentul şi spiritul matematic”, vol.cit., p.651). La rândul său, Albert Einstein afirma (parcă inspirat de paradigma potenţării „misterului” blagian): „Găsiţi curios că eu consider posibilitatea de a înţelege lumea ca un miracol sau ca un mister etern. Ei bine, a priori ne putem aştepta la o lume haotică ce nu poate fi cuprinsă prin nici un fel de gândire. Am putea să ne aşteptăm ca lumea să fie supusă legii numai în măsura în care intervenim noi, cu inteligenţa noastră ordonatoare... Chiar dacă axiomele teoriei sunt formulate de oameni, succesul unei asemenea întreprinderi presupune un înalt grad de ordine a lumii obiective (s.n.). Acesta este «miracolul» ce se întăreşte tot mai mult o dată cu dezvoltarea cunoştinţelor noastre...” (Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.312).
37. Şi pe care – din păcate – acesta n-a agreat-o, socotind-o ca fiind invadată de subiectivitate „mitic-magică”: „Spre a-şi clădi lumea, Hegel este însă nevoit să-şi supună «conceptele» unor alterări de natură vădit mitică şi magică. Această denaturare, la care se dedă Hegel, echivalează cu o renunţare la definiţia clasică a conceptului...” („Conştiinţa filozofică”, op.cit., p.140). În fond aşa şi era, numai că Hegel vorbea despre altceva decât fusese (şi mai este şi astăzi!) conceptul clasic, „logic”, sincronic-extensiv: „Trebuie să se facă distincţie între concept, luat în sens speculativ, şi ceea ce în mod obişnuit a fost numit concept...” (Logica, 15). Este, cu adevărat, (aproape) de necrezut că deşi cunoştea perfect caracterul „centauric”, hibrid al conceptului hegelian, L. Blaga nu l-a asociat cu problema „dualităţii” (tot de tip „Ianus” !) a cercetătorilor (gândită însă de aceştia – e adevărat – ca fiind exclusiv fizică, concretă): „«Conceptele concrete», expresie sumară şi uimitor de fericită a unei metode, nu sunt concepte în sensul strict al logicei tradiţionale. Ele reprezintă un fel de construcţii sui-generis, având un caracter centauric, ibrid...” („Eonul dogmatic”, vol.cit., p.232).
38. G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, 684, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964.
CAPITOLUL 3
1. „Activitatea gândirii noastre, impregnând toate reprezentările, scopurile, interesele şi acţiunile noastre, se desfăşoară, cum am spus, în mod inconştient – logica naturală” – G.W.F.Hegel, Ştiinţa logicii, III, 17.
2. Constantin Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p.10. Limba populară ne spune – în fond – acelaşi lucru, dar mult mai expresiv: „mă munceşte (sau mă bate, mă paşte, ori chiar mă... omoară) gândul...”.
3. Astăzi se ştie că peste 90 % din informaţiile care ne parvin din mediul înconjurător prin intermediul simţurilor au ca agent purtător lumina. Or, perceperea acesteia presupune în mod necondiţionat şi prezenţa unui „corp”, a sursei – directe sau indirecte – de lumină („Pentru ca să văd – spunea încă Hegel -, este nevoie nu numai de lumină, ci şi de un corp; trebui să vedem ceva. Lumina deci nu este vizibilă decât sub chipul corpului luminos” – Filozofia naturii, 143).
4. Reprezentarea este „imaginea” mentală, globală şi coerentă a obiectelor şi fenomenelor, percepute nemijlocit sau doar imaginate ca atare. Ea face posibilă deci o adevărată „minune vie” (care însă nici măcar nu ne impresionează, datorită automatismului reflex, necontrolat de raţiune, al mecanismului său): să „luăm” cu noi obiectul fără a-l mişca din loc, sau chiar fără a-l fi văzut vreodată (fiindu-ne doar „descris”, sugerat). Intervenind în procesul memoriei şi al imaginaţiei, reprezentarea este o treaptă mai înaltă a cunoaşterii, care – pornind de la sensibil – mijloceşte trecerea spre gândirea abstractă (adică spre „adevărata” cunoaştere) – n.n.
5. Hegel, op.cit., 13.
6. Ibidem, 14.
7. Bertrand Russell, Problemele filozofiei, ed.cit., p.1.
8. „Ceea ce deosebeşte filozofia naturii de fizică este, mai precis, felul de metafizică de care se folosesc ele: căci metafizica nu înseamnă altceva (aici, n.n.) decât sfera determinaţiilor generale ale gândirii; ca să spunem astfel, reţeaua diamantină în care introducem întregul material, abia în felul acesta făcându-l inteligibil. Fiece conştiinţă cultivată îşi are metafizica ei, gândirea instinctivă, puterea absolută din noi, peste care nu ajungem stăpâni decât când facem din ea însăşi obiect al cunoaşterii noastre. Filozofia în genere are, ca filozofie, alte categorii decât conştiinţa obişnuită...” (Hegel, Logica, 19).
9. Constantin Noica, op.cit., pp.9-13. Pentru mai-tinerii căutători de adevăr pare la fel de important (şi) avertismentul în sens opus: „Dar nu e oare şi un risc în a o citi, sau mai ales în a-ţi închipui că ai înţeles-o ? Este unul, fireşte, unul exact în sens opus: riscul de-a nu o mai «scrie», închipuindu-ţi că ai devenit atât de lucid, încât poţi să te sustragi oricăror peripeţii ale cugetului. Numai că este şi luciditatea aceasta, pe care ţi-o poate da Hegel, o peripeţie a veacului nostru. Probabil că face parte dintr-un capitol al cărţii pe care o va scrie un alt docent, de astă dată poate nu unul de la Iena. În nădejdea că ar putea fi din ţara lui Eminescu, ne gândim să toarcem firul cărţii ajutorului de profesor...” (ibidem, p.13).
10. Hegel, Logica, 7.
11. „Cu ceea ce se numeşte aici credinţă şi cunoaştere nemijlocită, lucrurile stau întocmai ca şi cu ceea ce altădată se chema inspiraţie, revelaţie a inimii, conţinut sădit de natură în om, şi apoi, îndeosebi judecată sănătoasă, common sense, simţ comun. Toate aceste forme iau, în acelaşi fel, drept principiu al lor, nemijlocirea...” (Hegel, op.cit., 131) – n.n.
12. „În viaţa de toate zilele cugetăm fără să facem reflecţia specială că de aici se naşte adevărul; gândim pur şi simplu, în credinţa fermă a acordului gândului cu lucrul, şi această credinţă este de cea mai mare importanţă” (ibidem, 43).
13. Ibidem, XXII.
14. „Geneza filozofiei (...) are ca punct de plecare experienţa, conştiinţa nemijlocită şi care raţionează. Pusă în mişcare de acest stimul, conduita gândirii constă, în esenţă, în ridicarea ei deasupra conştiinţei naturale, sensibile şi rezonante, în elementul pur al ei înseşi, gândirea luând astfel, mai întâi, o poziţie negativă, de distanţare faţă de acel punct de plecare al ei. Ea îşi găseşte astfel, mai întâi, satisfacţie în sine, în ideea esenţei universale a acestor fenomene...” (Hegel, op.cit., 19).
15. Constantin Noica, op.cit., pp.15-16. Cum ştim, tânărul student berlinez de odinioară, însetat la rându-i de absolut („...Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul ?”), va intra cu harul său poetic în acest tărâm:
„A fi ? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală...”
(M. Eminescu, Criticilor mei, respectiv Mortua est!).
16. Adevăr ce contrariază – şi astăzi! – adânca prejudecată empirist–pozitivistă: „De la empirism a pornit chemarea: Lăsaţi rătăcirea în lumea abstracţiilor goale, priviţi la mâinile voastre, prindeţi ce e aici, în om şi în natură, bucuraţi-vă de ce e prezent... Ceea ce e aici, prezentul, ceea ce e de pe lumea aceasta, trebuia să înlocuiască transcendenţa goală, pânzele de păianjen şi fantomele nebuloase ale intelectului abstract...” (Hegel, op.cit., 81).
17. Ibidem. La modul propriu vorbind, cât din adevărul unei persoane–„obiect” (ca să nu mai trimitem la adevărul „universal” al speciei umane) reţine fotografia acesteia (fiind bine executată şi mărită corespunzător) ? Aparent, întregul adevăr, redat în „cele mai mici detalii”! În realitate însă, extrem de puţin, aproape nimic. Căci imaginea („exactă”) a fixat – întâmplător sau premeditat – doar o stare de spirit momentană (reală sau mimată), o anumită poziţie (caracteristică sau căutată) etc. etc. Dar, mai ales, ce relevanţă are o simplă imagine exterioară pentru conţinutul „interior”, al personalităţii celui în cauză, pentru caracterul şi năzuinţele sale, pentru „viaţa” sa ? Extrem de redusă. Sau, extinzând, cât adevăr al existenţei (naturale sau umane) exprimă arta „clasică”, figurativă? Răspunsul – excepţional de adânc şi coerent, în deplin şi aparent surprinzător acord cu viziunea hegeliană – l-a dat lumii moderne, prin „teoria” şi opera sa miraculoasă, marele sculptor Constantin Brâncuşi: „Mi-am dat seama cât de îndepărtată de adevărul esenţial este oglindirea formelor exterioare... Şi cât de mult sunt ele, aceste sculpturi (figurative, n.n.), depărtate de marele eveniment al naşterii acestor fiinţe, de bucuriile şi de tragediile lor, fără a mai vorbi de măreţia vieţii şi a morţii...” (v. şi D. Daba, Brâncuşi, Ed. de Vest, Timişoara, 1995).
18. Hegel, op.cit., 41. Să observăm că în această accepţiune superioară/hegeliană, cunoaşterea ştiinţifică (numită de L. Blaga şi „savantă”) nu mai era (doar) o variantă graduală a cunoaşterii comune („între ele neexistând decât o diferenţă de complicaţie”), ci devenise prototipul cunoaşterii „luciferice”/blagiene, ulterioare.
19. Hegel, Ştiinţa logicii, IV, 151.
20. Hegel, Logica, 41 şi 43. Acest dublu caracter (subiectiv/obiectiv) al universalului cunoaşterii, al categoriilor filozofice în general, a făcut posibil – prin absolutizarea primei determinări – demersul idealismului subiectiv (cu al său celebru şi fantomatic lucru în sine): „Boala epocii noastre, singură, a dus la părerea desperată că cunoaşterea noastră e numai subiectivă şi că această subiectivitate este ultimul cuvânt... Deşi categoriile (...) aparţin, este drept, gândirii ca atare, nu urmează nicidecum de aici că ele ar fi, pentru aceea, ceva numai al nostru şi că ele n-ar fi determinaţii ale obiectelor înseşi. După concepţia lui Kant, aşa s-ar prezenta însă lucrurile; şi filozofia sa este idealism subiectiv, deoarece Eul (subiectul cunoscător) dă atât forma cât şi materia cunoaşterii – pe cea dintâi întrucât gândeşte, pe cea din urmă întrucât are senzaţii... Lucrul în sine (...) exprimă obiectul, întrucât se face abstracţie de tot ce este el pentru conştiinţă, de orice determinaţii ale simţirii, ca şi de orice gânduri determinate cu privire la el. E uşor de văzut ce mai rămâne: ceea ce e cu totul abstract, golul deplin, determinat numai ca un transcendent, - negativul reprezentării, al sentimentului, al gândirii determinate etc. Tot atât de elementară e însă reflecţia că acest caput mortuum este el însuşi doar un produs al gândirii, tocmai al gândirii împinse până la abstracţia pură, produsul Eului gol care îşi face un obiect din această identitate goală a lui însuşi. Determinarea negativă pe care această identitate abstractă o primeşte, ca obiect, este şi ea numărată printre categoriile kantiene şi este ceva tot atât de bine cunoscut ca şi acea identitate goală. Trebuie să ne mirăm deci când citim atât de frecvent că nu se ştie ce ar fi lucrul în sine; din contra, nimic nu e mai uşor de ştiut decât acest lucru” (ibidem, 43,93 şi 97). În acelaşi spirit critic-constructiv, „creator”, s-a pronunţat şi Lucian Blaga: „«Lucrul în sine» kantian nu are, propriu zis, nici o legătură necesară cu definiţia omului, iar ideea «lucrului în sine» este un simplu accident teoretic şi periferial al omului... Ce este (...) «lucrul în sine» în filozofia lui Kant ? O ispită, căreia omul nu trebuie şi nici nu e bine să-i dea urmare. Cu aceasta Kant a ciuntit destinul fiinţei umane, condamnând la inactivitate capacitatea revelatorie... Câtă vreme «lucrul în sine» are în filozofia kantiană, pentru spiritul creator, rolul unui calmant, adormitor întru resemnare, «orizontul misterului» este investit în filozofia noastră cu rolul unui excitant etern virulent al spiritului creator...” (Despre gândirea magică, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, pp.80-82).
21. Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975.
22. Căci altfel – „fără sistem” -, filozofia devine (şi ea) doar o simplă „poveste” de autor: „O filozofare fără sistem nu poate avea nimic ştiinţific; în afară de faptul că o astfel de filozofare exprimă, ca atare, mai mult un fel subiectiv de a vedea, ea are, în ceea ce priveşte conţinutul său, un caracter contingent. Un conţinut îşi găseşte justificarea numai ca moment al întregului; în afara acestuia însă, el este o simplă presupoziţie lipsită de temei sau o certitudine subiectivă; numeroase scrieri «filozofice» se mărginesc să exprime în felul acesta simple convingeri sau opinii subiective...” (Hegel, op.cit., 23).
23. Aristotel, Metafizica, II, 2, 993 b.
24. Hegel, op.cit., 12.
25. Hegel, Filozofia naturii, 6.
26. Ibidem, 19.
27. Hegel, Logica, 97 şi 148. De remarcat faptul că şi astăzi, la două secole după Kant şi Hegel, intelectul şi raţiunea continuă să fie considerate, în mod uzual, ca sinonime: „Intelect. Capacitatea de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni; minte, gândire, raţiune (s.n.)” (DEX, ed. cit.); „Intelect. Facultatea de a cunoaşte. V. Inteligenţă, spirit” şi „Raţiune. Facultatea de a gândi şi funcţionarea sa, la om. V. Comprehensiune, cunoaştere, inteligenţă, spirit, gândire” (Le Petit Robert, ed.cit.) etc. Cât priveşte dicţionarele specializate, unele (v., spre ex., Anthony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, ed.cit.) nici nu le includ în lista termenilor explicaţi, fiind amintite doar în contextul sistemului filozofic kantian. În compensaţie, confruntarea de idei care urmează aduce în prim-plan Intelectul şi Raţiunea, ce vor rămâne – până la sfârşit – principalele ei „personaje”.
28. Cele enunţate aici par a contrazice constatarea anterioară că şi cunoaşterea ştiinţifică propriu-zisă dedublează obiectul în fenomen (exterior) şi esenţă (lege, interior). În fapt, raţiunea dedublează („despică”) din nou (şi cu alte mijloace, pur logice) adevărul intelectului – privit acum ca întreg, ca „fenomen” exterior -, obţinând astfel un interior şi mai adânc (sau, echivalent, un „interior al interiorului” naturii): „Adevăratul infinit este unitatea lui însuşi şi a finitului; şi aceasta este categoria filozofiei, şi prin urmare şi a filozofiei naturii. Dacă genurile şi forţele constituie interiorul naturii, şi dacă faţă de acest universal exteriorul şi singularul este ceea ce piere – apoi, ca a treia treaptă, se cere pe deasupra interiorul interiorului, care (...) ar fi unitatea universalului şi a particularului” (Hegel, Filozofia naturii, 20) – n.n.
29. Hegel, Logica, 97, 81 şi 68. De menţionat că ideea de „intelect” (noûs) apare pentru prima dată la Anaxagora, iar „despicarea” acestuia în componente capabile de cunoaşteri diferite – la Aristotel; acesta din urmă deosebea intelectul „pasiv”, inferior (ce „reţine” lucrurile ca atare, aşa cum îi apar ele) de intelectul „activ”, creator (care sesizează, asemenea raţiunii – la Kant şi Hegel, „principiul cauzal şi activ” al acestora): „După cum în întreaga natură există un principiu care îndeplineşte funcţia de materie pentru fiecare gen de lucruri şi reprezintă ceea ce potenţial sunt acestea, precum şi un principiu cauzal şi activ care le prinde pe toate (...), aşa şi în suflet este necesar (s.n.) să se găsească aceste diferenţe...” (De Anima, III, 5; cf. Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis, ed. a II-a, Ed. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1992, pp.126-127).
30. Logica, 128.
31. Ibidem, 174, 5 şi 32. Despre această determinare necesară (ca detaşare absolută, „nebunească” a adevăratei filozofii), Constantin Noica se va exprima – peste vreme – extrem de sugestiv: „(...) nu poţi ajunge la filozofie printr-o urcare continuă: psihiatrie, psihologie şi de aici, prin încă un pas, la filozofie. Filozofia, în strania ei nebunie, presupune o răsturnare, o periagogé, presupune un Damasc. Nu ajunge să ai acces la un anumit grad de generalitate, să ai idei generale, pentru a face filozofie. Filozofia nu se face în marginea câte unei ştiinţe, ca simplă prelungire a acesteia într-un gând mai înalt. Filozofia nu se face cu psihologie, se face cu filozofie, deci cu o prealabilă orbire, cu acel Damasc care presupune conversia, ruptura, trecerea într-un alt limbaj, pe care Hegel l-a determinat ca limbaj al raţiunii, deosebindu-l de cel al intelectului. Când intri în filozofie îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha; îţi spui Pavel sau Petru...” (cf. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983, pp.72-73).
32. Logica, 25. La această „limitare” a cunoaşterii ştiinţifice (în raport cu filozofia) s-a referit şi Constantin Noica: „Toată cunoaşterea ştiinţifică ar putea fi privită ca o vânătoare a individualului cu armele generalului... Într-adevăr, cunoaşterea ştiinţifică dezarticulează individualul şi scoate la lumină legile, respectiv generalurile care l-au făcut posibil: ea arată care îi sunt dimensiunile şi-i dă astfel o spaţialitate inertă, una în care se fixează lucrurile... Pentru filozofie (însă), problema principală nu este fixarea, ci devenirea (s.n.)” (Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986, pp.59 şi 61).
33. Este cu totul remarcabil faptul că L. Blaga a pus şi logica aristotelică/„clasică” sub aceeaşi pecete a simţului comun: „(...) Trecem mai departe, ca să pătrundem în cămara cea mai secretă şi cea mai bine păzită a simţului comun, unde găsim etalate principiile şi valorile sale, cele mai dragi. În fiinţa sa simţul comun aderă din plin, fără nici o rezervă, la logica numită curent «tradiţională». Despre logica tradiţională ştim că îşi are principiile ei, dintre care unul stabileşte că «ceva» nu poate să fie egal cu contrarul său. În virtutea acestui principiu gândirea tinde să elimine orice «contradicţie», ce s-ar instala într-o judecată, ca un simptom precis de inadecvaţie în raport cu «realul»...” („Filozofia şi simţul comun”, Trilogia cunoaşterii, ed.cit., pp.89-90); în aceeaşi măsură însă, este surprinzător şi faptul că filozoful însuşi nu s-a putut elibera din această „cămară bine păzită”, considerând dialectica (sistemică a) conceptului hegelian a fi (doar) o sfidare, o bravură „de circumstanţă”: „Ce pare simţului comun mai evident decât această situaţie ce-şi găseşte expresia în Logica zisă «tradiţională»? Dar nici chiar această logică nu constituie un fort inatacabil pentru gândirea filozofică. Iată că Hegel proclamă că un concept conţine totdeauna, în chip latent, contrarul său, pe care aspiră dealtfel să-l dea la iveală şi într-o formă explicită. Dacă logica simţului comun, pe care a codificat-o Aristotel, are prilejul de a vorbi despre contradicţie numai ca principiu de eliminare, deci negativ, Logica lui Hegel îşi asimilează contradicţia ca un principiu pozitiv şi propulsiv. În definitiv dialectica hegeliană este rodul de circumstanţă al unei sfidări şi bravuri, căci ea nu este decât logica ce transformă într-o virtute ceea ce nu poate să fie nici măcar o «licenţă». Şi totuşi o asemenea logică dialectică ar fi, după opinia autorului ei, expresia cea mai fidelă şi exhaustivă a «realului»...” (ibidem). Deşi – ne amintim – Blaga afirma că modul luciferic de cunoaştere se află într-o opoziţie „violentă” cu cel paradisiac, această violentare hegeliană sui-generis îi apărea a fi, totuşi, prea „dură” pentru a fi acceptată şi altfel decât ca „filozofie” pură: „Dialectica lui Hegel şi-a întemeiat imperiul violentând în chipul cel mai grav legile logice („clasice”, n.n.), de care este guvernat simţul comun. Cazul învederează o dată mai mult că filozofia nu se mulţumeşte să remanieze anume opinii, izolabile, concrete, ale simţului comun. Prin vigoarea eforturilor sale filozofia ia la ochi însăşi structura acestuia ...” (ibidem).
34. „A voi să prindem adevărul pe calea gândirii poate apărea uşor drept o semeţie a omului, care vrea să cunoască adevărul prin propria sa putere” (Hegel, op.cit., 54).
35. Ibidem, 15-16.
36. „Există însă şi o ştiinţă la alt nivel, o ştiinţă care îşi pune întrebări cu privire la esenţa esenţei, la quid-ul quid-ului. Aceasta este filozofia...” (Eugen Coşeriu, „Filozofia limbajului”, Prelegeri şi conferinţe – supliment al Anuarului de lingvistică şi istorie literară, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A: Lingvistică, Iaşi, 1994, p.8); „Problema fundamentală a filozofiei limbajului este să răspundă la întrebarea «ce este limbajul»?, pe când lingvistica cercetează nu atât ce este limbajul în esenţa sa (s.n.), cât mai curând modul cum se manifestă limbajul în formele sale istorice, care sunt limbile” (Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică, Ed. Echinox, Cluj, 1995, p.19).
37. Cum văd eu lumea, ed.cit., p.72.
38. V. „pozitivism”, în: Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, ed.cit., p.274. Datorită plasticităţii şi fermităţii sale, merită a fi inserat aici şi „răspunsul” dat odinioară pozitivismului/neopozitivismului de către L.Blaga: „Mai târziu o nouă mişcare antimetafizică (...) a înflorit sub diversele forme ale pozitivismului, de la acela al lui Auguste Comte până la neopozitivismul unor gânditori din zilele noastre. Se susţine în aceste cercuri sau şcoli filozofice că metafizica ar circumscrie preocupări în general perimate, reprezentând o fază depăşită a civilizaţiei. Don Quijote, cavalerul tristei figuri, umblă pe drumurile Europei în ipostază de «pozitivist» fanatic. De astă dată el va rupe lănci împotriva metafizicii. Filozofia ar urma să renunţe la orice creaţie deschizătoare de noi orizonturi şi să se mulţumească cu organizarea sistematică a ştiinţelor, în calitate de administratoare a acestor domenii dar nu de stăpână... Reprezentanţii tuturor modurilor pozitiviste, de la Comte la Mach, şi de la acesta la neopozitivismul contemporan, s-au rostit împotriva metafizicii, căznindu-se să arate că plăsmuirile acesteia ar fi simple năluci ce nu aduc nici un folos şi nici nu ar răspunde măcar vreunei serioase exigenţe a spiritului omenesc. Ca şi cum orizonturile spirituale ar putea să fie comprimate la acela al concretului şi al utilului. În ciuda tuturor caznelor pozitiviste, exigenţele metafizice ale omului rămân totuşi un fapt fundamental şi ireductibil...” („Despre conştiinţa filozofică”, vol.cit., p.78).
39. „Trebuie afirmat, fără îndoială, că obiectele de care luăm în mod nemijlocit cunoştinţă sunt simple fenomene; aceasta însemnă că ele nu-şi au temeiul fiinţei lor în ele însele, ci într-un altul (s.n.)” – spunea Hegel (op.cit., 97).
40. „Dar adevărul nu-l putem cunoaşte dacă nu cunoaştem cauza” (Metafizica, II, 2, 993 b).
41. Fizica, III, 4, 203 a. Acelaşi lucru esenţial îl spuseseră şi imnurile vedice (regăsite peste vreme în frumoasa tălmăcire din limba lui Kant şi Hegel a tânărului student berlinez de odinioară):
„În început pătruns-au iubirea pe-acel Unul,
O sete sufletească-a facerii sămânţă,
Şi cercetând în inimi aflat-au înţelepţii
Puntea, care fiinţa unea cu nefiinţa...”
(M. Eminescu, ms. 2262, f.116, r. şi v.)
Este cu adevărat surprinzător să constaţi că cercetătorii naturii mai caută şi astăzi această providenţială „punte” (care să unească fiinţa cu ne-fiinţa, adică să surprindă devenirea), când ea fusese sistematic construită – se va vedea mai jos – de geniul filozofic, „speculativ” al lui Hegel): „Ceea ce la sfârşitul secolului al XIX-lea se prezenta ca un «ocean» de diferenţă între (...) lumea fiinţei şi lumea devenirii, astăzi s-a restrâns la dimensiunile unui «râu»: încă prea larg pentru a fi ignorat dar, destul de îngust pentru a se arunca o punte între ştiinţa despre «fiinţă» şi aceea despre «devenire». Această punte trebuie descoperită...” (Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Noua alianţă, ed.cit., p.308).
42. Această intuiţie – simplă în fond, dar atât de adâncă, cu adevărat crucială pentru demersul cognitiv ulterior – o avusese între timp şi marele Descartes, adevărat precursor al „împăcării” creaţionismului cu evoluţionismul: „Totuşi, din toate aceste lucruri nu voiam să trag concluzia că această lume a fost creată în felul în care o bănuiam eu; căci este mult mai verosimil că, de la început Dumnezeu a creat-o întocmai cum trebuia să fie. Dar este sigur – şi aceasta este o părere unanim acceptată de teologi – că acţiunea prin care Dumnezeu menţine acum lumea este echivalentă cu aceea prin care a creat-o; în felul acesta, chiar dacă el nu i-ar fi imprimat de la început decât forma de haos, statornicind legile naturii, el îi dă putinţa de a acţiona aşa cum o face de obicei şi se poate crede, fără a umbri miracolul creaţiunii că numai prin aceasta toate lucrurile pur materiale ar fi putut cu timpul să devină (s.n.) aşa cum le vedem astăzi; şi natura lor este mult mai uşor de conceput atunci când le vedem născându-se încetul cu încetul (s.n.) decât dacă le privim gata făcute...” (René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, Ed. Academiei, Bucureşti, 1990, p.137). Pentru ca astăzi, un alt înţelept să ne explice din nou: „Cât despre faptul că fiinţa (actuală, n.n.), una prin excelenţă, trebuie gândită în două feluri, el ţine nu de spărtura fiinţei, ci de spărtura gândirii în intelect şi raţiune. Intelectul analizează, abstrage şi fixează (în noţiuni şi concepte lingvistic-logice, „statice”, n.n.): va urmări deci, potrivit naturii sale logice, concentraţia fiinţei. Raţiunea uneşte, integrează şi desfăşoară (în concepte filozofice, n.n.); cu natura ei dialectică, va întâlni peste tot fiinţa în expansiune. Aşa reflectăm în gândire fiinţa, în două feluri...” (Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.157). Sau, în termenii lui Aristotel – v. par. 4.2, ulterior –, fiinţa şi esenţa (ei) coexistă în potenţă, şi nu în act / în fapt.
43. Logica, 25.
44. Ştiinţa logicii, III, 449-450.
45. „Se obţine o «explicaţie» numai când prin ideea de cauzalitate (...) se face un salt în cripticul (s.n.) unui mister. Fără de salt în criptic nu există «explicaţie»...” (L. Blaga, op.cit., p.416); „Eu fac o diferenţiere între deosebire (sau distincţie) şi separare, şi spun: se pot distinge sau deosebi concepte şi se separă obiecte. Deci, când e vorba, de exemplu, de «zi» şi de «noapte», noi avem concepte clare, noţiuni clare despre ce e ziua şi ce e noaptea. Le putem separa cu greutate în realitate, însă, fiindcă între zi şi noapte se trece gradual, de la zi la noapte şi de la noapte la zi. Avem crepusculul şi aurora, care prezintă şi trăsături caracteristice ale zilei şi trăsături caracteristice ale nopţii. Însă, tocmai faptul că nu putem separa obiectele ne arată că avem ideile clare (s.n.). Când spunem că ceva provine din ceva înseamnă că vedem că nu mai este acel ceva din care provine, căci altfel n-am putea spune că provine din ceva, că s-a trecut o anumită frontieră (s.n.)” (Eugeniu Coşeriu, în Lingvistica integrală, ed.cit., p.167). La rândul său, N. Georgescu-Roegen vorbeşte – în acelaşi sens, dar cu trimitere nu la obiecte, ci la concepte – despre zona de „penumbră” ce desparte noţiunile dialectice: „Un număr imens de noţiuni aparţin acestei categorii... Ele nu au limite aritmomorfice (discrete, nete – n.n.); deşi nu sunt discret distincte, noţiunile dialectice sunt totuşi distincte. Diferenţa este următoarea: o zonă de penumbră desparte o noţiune dialectică de contrariul ei. În cazul unei noţiuni aritmomorfice despărţirea constă dintr-un vid: tertium non datur – un al treilea caz nu există. Extrem de important este faptul că însăşi penumbra despărţitoare este o noţiune dialectică...” (Legea entropiei şi procesul economic, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1979, pp.112 şi 114).
46. Continuându-i astfel pe Platon şi Kant: „De altfel, dialectica nu e deloc ceva nou în filozofie. Printre cei vechi, Platon e considerat drept descoperitor al dialecticii. Şi aceasta pe drept, întrucât în filozofia platonică întâlnim, pentru întâia oară, dialectica în formă pur ştiinţifică şi, prin aceasta, totodată obiectivă... În timpurile mai noi, Kant îndeosebi a fost acela care a readus în actualitate dialectica, aşezând-o din nou la loc de cinste, şi anume stabilind aşa-zisele antinomii ale raţiunii...” (Logica, 154).
47. Ibidem, 152-153 şi 155. Dacă nu ar fi aşa – spunem astăzi, împreună cu Constantin Noica – „lumea ar fi una de statui, nu de realităţi vii şi în devenire...” (op.cit., p. 353).
48. Pentru înţelegerea corectă a semnificaţiei acestui termen (ca şi a celor următori, de altfel), trebuie frecventat Hegel însuşi: „(...) esenţa lumii sensibile este nefiinţa. Nu nimicul (s.n.), ca atunci când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic, ci ne-fiinţa, opusul fiinţei, (care) este ea însăşi ceva pozitiv, întocmai ca fiinţa (dar altceva decât aceasta, n.n.)” (Prelegeri de istorie a filozofiei, vol II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, „Neoplatonicii”, 25). Acest înţeles „pozitiv” al nefiinţei/„neexistentului” era, de altfel, de mult prezent în gândirea filozofică: „(...) noi nu numai că am arătat că neexistentul este, dar am explicat noţiunea referitoare la neexistent. Am dovedit, într-adevăr, că natura diferitului (s.n.) există şi că este împărţită la toate cele ce sunt existente şi stau în relaţie unele cu altele şi am îndrăznit să afirmăm despre fiecare parte a diferitului care se opune existentului că tocmai ea este realmente neexistentul...; deoarece existentul (fiinţa, n.n.) ca şi diferitul (nefiinţa, n.n.) pătrund totul şi se pătrund şi ei reciproc (s.n.), diferitul, participând la existent, este în virtutea acestei participări, fără a fi el însuşi ceea ce este cel la care el participă, ci rămânând un diferit...” (Platon, „Sofistul”, în: Materia, spaţiul, timpul în istoria filozofiei, vol. I, Ed. Minerva – B.P.T., Bucureşti, 1982, p.16).
49. „Putem considera, desigur, esenţa ca fiinţa ce a trecut; trebuie totuşi adăugat că ce este trecut nu este prin aceasta negat în mod abstract (adică absolut, n.n.), ci numai depăşit, aşadar în acelaşi timp şi conservat...” (Logica, 225).
50. „Avem aici, aşadar, ceva dublu: o dată ceva nemijlocit, ceva existent, şi în al doilea rând acelaşi existent ca un mijlocit, ca ceva pus. Tocmai acesta este însă cazul atunci când reflectăm asupra unui obiect sau (după cum se obişnuieşte a se spune), când cugetăm asupra lui, întrucât aici noi vrem să cunoaştem obiectul nu în nemijlocirea sa, ci ca mijlocit...” (ibidem).
51. Mario Bunge, „Emergenţă şi spirit”, vol.cit., p.300.
52. „Excurs despre devenire”, op.cit., pp.377-381.
53. Logica, 102.
54. Ştiinţa logicii, V, 6, respectiv V, 32. Cu privire la acest straniu „tact de trei”, Constantin Noica va scrie, în stilul său inimitabil: „Dar ce este beţia aceasta a triadei, cu fascinaţia ca şi cu artificiul ei? Ce am eu de a face – spune conştiinţa obişnuită – cu dansul acesta, cu numărătoarea aceasta sacră, cu procesiunea de treimi ?... Fapta elementară, cunoaşterea elementară se petrec aşa, în trei timpi. Conştiinţa începe numărătoarea de la trei şi – spre deosebire de maşinile electronice care numără în baza doi – ea numără în baza trei... Logicianul numără plecând de la unitate şi construind numere. Matematicianul pare a spune că unitatea, ca şi punctul, nu are consistenţă, şi îşi începe numărătoarea de la doi. Doar filozoful speculativ începe de la trei. El spune că un Unu exclusiv ar însemna extincţiunea gândirii şi că doi (da şi nu, sau-sau, închis-deschis, polarităţile, dualităţile oarbe) reprezintă desigur triumful maşinii, dar şi blocarea gândirii. Iar făcând aşa, adică pornind numărătoarea de la trei, filozoful pretinde că redă tocmai tactul vieţii şi al realului. Nici logica, nici matematica nu-l pot reda; cel mult redau tic-tac-ul maşinii. Conştiinţa, viaţa şi realul numără în baza trei (s.n.)...” (Povestiri despre om, ed.cit., pp.30-31). În ceea ce priveşte diversitatea terminologică folosită de Hegel pentru numirea momentelor triadei sale, acelaşi înţelept ne spune: „(...) problema este să înţelegi situaţii concrete, iar nu jocuri abstracte de principii în cadrul unei dezbateri teoretice, cum ne sună astăzi teză-antiteză-sinteză. Când Hegel spune şi el teză, vrea să spună «thesis», adică punere, care nu întâlneşte opoziţia unei teze adverse, ci îşi devine singură o opunere, spre a sfârşi într-o laolaltă punere sau compunere. De aceea el preferă să vorbească despre o punere subiectivă, care-şi devine o opunere obiectivă şi care duce la o compunere absolută... Iar el îşi botează liber şi variat triada, tocmai pentru că nu e vorba de teze de principii, ci de situaţii de fapt, în care eşti prins, din care pe desprinzi şi pe care până la urmă le cuprinzi – spre a le depăşi iarăşi...” (ibidem, p.32).
55. „Dogmatismul, în înţeles mai restrâns, constă în reţinerea rigidă a unor determinaţii unilaterale ale intelectului, cu excluderea celor ce le sunt opuse. Este, în genere, poziţia strictei alternative: ori-ori” (Logica, 68); „Am face mai bine să nu mai vorbim deloc despre filozofie atâta timp cât (...) rămânem prizonierii unilateralităţii intelectului şi nu cunoaştem decât acel sau-sau (...) şi n-am învăţat nimic despre acel nici una-nici alta al ambelor unilateralităţi...” (ibidem, din Prefaţa la ediţia a doua).
56. Ibidem, 68.
57. Ibidem.
58. Ibidem, 147.
59. „Suntem mai încăpăţânaţi în ce priveşte determinaţiile intelectului. Acestea (...) sunt considerate drept ceva mai stabil, ba chiar absolut stabil. Le considerăm ca separate una de alta printr-o prăpastie infinită, aşa încât determinaţiile opuse nu se pot ajunge niciodată una pe alta. Lupta raţiunii este efortul de a frânge ceea ce intelectul a fixat...” (Hegel, op.cit., 68). Peste vreme, Constantin Noica va spune, în acelaşi sens: „Îi e teamă la început gândirii de mişcare. Spre a cunoaşte şi înţelege ceva, ea are nevoie de stătător, de aşezare. Atunci, permanentul îl va căuta ea, nu instabilul, ce nu poate fi prins cu mintea. Şi, reflectând stările lumii, sedimentările ei, gândirea are tendinţa de a crede că şi lumii îi e teamă de mişcare... Materia arată gândirii, o clipă, câteva forme provizorii de echilibru, drept tot atâtea sedimentări definitive ale ei, iar gândirea se grăbeşte să le înregistreze, găsind în fine pământ sigur. Dar ea trebuie să se deprindă cu veşnica surpare a lucrurilor şi aşezărilor. Dacă vrea să poarte cu adevărat asupra lucrurilor, atunci gândirea trebuie să nege iarăşi, adică să afirme mişcarea...” (Douăzeci şi şapte trepte ale realului, ed.cit., pp.14 şi 16).
60. Ştiinţa logicii, III, 217.
61. „Reiese de aici o consecinţă absurdă, căci atributele contrarii vor fi reunite în acelaşi timp în aceeaşi substanţă, una şi individual determinată (s.n.)” (Metafizica, VII, 14, 1039 b). Se ştie că tot Aristotel considera adevărul ca fiind concordanţa dintre gândire şi realitate („Calea adevărului aparţine acelui care socoate drept despărţit ceea ce este în realitate despărţit şi ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate...” – Metafizica, IX, 10, 1052 a). Eroarea apare, deci, fie atunci când în gândire se „leagă” ceea ce în realitate este despărţit, fie când se separă ceea ce este împreunat. Or, nivelurile macroscopic şi cuantic erau (şi sunt!) „despărţite” calitativ, şi nu doar ca două lucruri diferite, ci – cum s-a mai precizat – şi temporal, ele succedându-se „unul după altul” în Marea istorie a Universului (fapt – se va vedea – cu implicaţii metodologic-explicative cruciale). În acelaşi sens se va exprima şi marele savant Eugeniu Coşeriu (în contextul – controversat şi el – al „realităţii” lingvistice, v.cap. 6): „Aparentele conflicte dintre raţiune şi realitate sunt întotdeauna conflicte ale raţiunii cu sine însăşi (s.n.), căci nu realitatea trebuie să se adapteze intelectului, ci viceversa...” (Sincronie, diacronie şi istorie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.15).
62. Iar acest (ultim) demers, încă absent după un secol de cunoaştere „modernă”, nu este benevol, facultativ: „Modul filozofic de expunere nu este doar capriciul de a merge şi pe cap, ca să schimbăm, după ce am mers multă vreme pe picioare, sau de a ne vedea chipul de fiecare zi şi sulemenit; ci fiindcă modalitatea fizicii nu satisface conceptul (s.n.), de aceea se face un pas mai departe...” (Logica, 148); „De aceea, încorporarea lui în ştiinţă sau lăsarea lui în afara ştiinţei nu trebuie să depindă de bunul plac al cuiva...” (Ştiinţa logicii, III, 21).
63. „Trebuinţa mai înaltă se ridică împotriva acestui rezultat al gândirii reduse la intelect şi se întemeiază pe aceea că gândirea nu renunţă la ea însăşi, ci, chiar în această pierdere conştientă a fiinţării-la-sine, ea îşi rămâne credincioasă, conştientă că «trebuie să învingă» şi să înfăptuiască, în gândirea însăşi, rezolvarea propriilor ei contradicţii...” (Logica, 18).
64. Ştiinţa logicii, III,218.
65. Logica, 172 şi 410.
66. Lucian Blaga, „Eonul dogmatic”, op.cit., p.232.
67. Constantin Noica, Schiţă pentru istoria lui «cum e cu putinţă ceva nou», „Bucovina” – I.E.Torouţiu, Bucureşti, 1940, p.114.
68. Aparent trivial, dar – cum va rezulta mai târziu -, cu implicaţii cognitiv-sistemice excepţionale, determinante pentru întreaga cunoaştere modernă.
69. Logica, 35 şi 37.
70. Ibidem.
71. Dicţionar explicativ al limbii române, ed.cit.
72. „Mulţime mare şi neprecizată de lucruri adunate, de obiecte aduse succesiv şi puse împreună” (Pluri dictionnaire, Larousse, Paris, 1977); „Un mare număr de lucruri adunate la un loc” (The Random House Dictionary of the English Language, College Edition, New York, 1968) etc.
73. „Putem spune: unele cantităţi pot varia continuu, altele numai discontinuu, în trepte care nu mai pot fi micşorate. Aceste cantităţi indivizibile se numesc cuante elementare ale mărimii particulare la care se referă. Când cântărim cantităţi mari de nisip putem considera că masa lui este continuă deşi structura lui este, evident, granulară. Dacă nisipul ar fi însă foarte preţios, şi dacă balanţele folosite ar fi foarte sensibile, ar trebui să ţinem seama de faptul că masa variază întotdeauna printr-un multiplu al unui grăunte. Masa aceasta a unui grăunte ar reprezenta cuanta noastră elementară. Din acest exemplu vedem cum, mărind precizia măsurătorilor, poate fi pus în evidenţă caracterul discontinuu al unei cantităţi considerată (s.n.) până atunci continuă” (A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.198).
74. Parcă anume pentru a confirma grava şi aparent nedreapta apreciere: „«Omul este fiinţă raţională», spunem toţi cu oarecare solemnitate. După aceea ne cufundăm liniştiţi în somnul vieţii proprii. Lucrul care ne priveşte cel mai mult, raţiunea, ne rămâne şi cel mai străin...” (Constantin Noica, Povestiri despre om..., p.54).
75. Ca exerciţiu critic, cititorul–„cercetător” este invitat să descopere singur erorile săvârşite de intelect în demersul cognitiv anterior (confruntând abia apoi rezultatul propriu cu soluţia dată – în continuare – de raţiune).
76. Fenomenologia spiritului, 33.
77. Logica, 198.
78. Ibidem, 13.
79. „(...) înţelesul unei definiţii, precum şi dovada ei necesară, rezidă numai în desfăşurarea ei şi în faptul că definiţia derivă ca rezultat din această desfăşurare (s.n.)” (ibidem, XV).
80. Aici este vorba (doar) de grămezi formate cu lucruri mici (grăunţe de nisip, de cereale etc.), căci – altfel – estimarea cantitativă se face, totuşi, şi prin numărare. Limitarea la lucrurile „mici” nu este întâmplătoare, ea fiind regăsită – ulterior – în cazul structurilor microscopice.
81. Motiv pentru care „densitatea”/masa unităţii de volum a grămezii de grâu este mai redusă decât cea a substanţei bobului (tot aşa cum densitatea „corpului” macroscopic – şi el, în principiu, o „grămadă de atomi” – este mult mai mică decât cea a atomului însuşi).
82. „(...) este tot atât de important ca filozofia să fie lămurită că acest conţinut al ei este realitatea. Prima conştiinţă a acestui conţinut o numim experienţă... Întrucât filozofia nu se deosebeşte decât prin forma ei de oricare alt mod de a lua cunoştinţă de unul şi acelaşi conţinut, acordul ei cu realitatea şi cu experienţa este necesar. Acest acord poate fi chiar considerat ca o piatră de încercare, cel puţin exterioară, a adevărului unei filozofii, după cum trebuie privit ca fiind scopul suprem al ştiinţei ca ea să înfăptuiască, prin recunoaşterea acestui acord, împăcarea raţiunii conştiente de sine (...) cu realitatea (s.n.)” (Logica, 10).
83. „Majoritatea conceptelor sunt aproximative... Să luăm, de pildă, conceptul de «suprafaţă a unui corp solid» şi să vedem care este aproximaţia acestui concept faţă de o suprafaţă matematic plană. În realitate, o asemenea suprafaţă constă – în cel mai bun caz şi chiar dacă este cât mai simplă cu putinţă – dintr-un număr de atomi aşezaţi într-un model regulat. Suprafaţa nu este netedă în accepţia geometrică a termenului. Dacă am privi printr-un instrument care măreşte extrem de mult, atomii ne-ar apărea sub forma unor grămezi (sic) asemănătoare unui şir de căpiţe pe câmp, «suprafaţa» nefiind decât o medie; dar nici chiar în felul acesta suprafaţa nu este perfect definită (s.n.), deoarece atomii nu au margini precis conturate, ci reprezintă mai degrabă regiuni în care exercită forţe sporite asupra a tot ce încearcă să pătrundă în ei. În această privinţă ei se aseamănă mai curând cu nişte mingi de tenis cu învelişul pluşat decât cu nişte bile de biliard. Cu toate acestea, noţiunea de «suprafaţă solidă» este extrem de utilă dacă atunci când o folosim suntem perfect conştienţi de limitele ei...” (George Thomson, Inspiraţie şi descoperire, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p.26); „Atomii şi ionii nu au o suprafaţă exterioară clar definită. De obicei, funcţia distribuţiei electronilor atinge un maxim pentru stratul exterior, iar apoi scade asimptotic spre zero o dată cu creşterea distanţei de la nucleu...” (Linus Pauling, Chimie generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.178).
84. Or, aşa cum o grămadă de cereale fără grăunţe ar fi un nonsens, o absurditate, tot aşa nu poate exista în natură o grămadă formată numai din boabe (deoarece acestea ar fi situate într-un vid absolut, lipsit de orice alt conţinut fizic). Vorbim – atenţie! – nu de elementele discrete ale grămezii (accesibile experienţei şi individual), ci de grămada ca atare, ca un întreg unitar („luată” deodată, ca totalitate, cu sacul sau cu baniţa). S-a mai spus „în natură”, pentru că altfel mintea omului poate imagina sau „defini” orice („Pentru a cunoaşte un lucru – spusese Kant – se cere ca să pot dovedi posibilitatea sa, fie după mărturia experienţei din realitatea sa, sau a priori prin raţiune. Dar de gândit pot gândi ce vreau... Pentru a atribui însă unui atare concept valabilitate obiectivă – posibilitate reală, căci cea dintâi era numai logică -, pentru aceasta se cere ceva mai mult. Acest mai mult însă nu trebuie căutat tocmai în izvoare de cunoaştere teoretice, ci se poate afla şi în izvoare practice...” – Critica raţiunii pure, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930, p.25, nota infra). Oricât ar părea de surprinzător, mari cercetători din istoria ştiinţei au „văzut” grămada tocmai în felul acesta reducţionist, ca simplă multiplicitate de elemente discrete (v. şi nota 73 de mai sus, ca şi exemplificările lui Gottlob Frege privitoare la număr, de felul: „Aceasta nu dovedeşte că numerele s-ar fi format într-un anume mod mecanic, aşa cum, de pildă, grămezile de nisip se formează din grăunţe de cuarţ – s.n.”, Fundamentele aritmeticii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.38). Pornind (tot) de aici, A. Einstein a „(re)definit” cuantic unda luminoasă (continuă!) şi ca o „ploaie de fotoni” (doar), ceea ce a condus intelectual în modul cel mai firesc spre soluţia „dualităţii” (cum se va vedea – pe larg – în cap. 10). Spre deosebire de cercetători, filozoful Constantin Noica sesizase că firul de nisip sau stropul de ploaie nu sunt „unităţi” (ca singure elemente componente) ale grămezii sau ploii: „Stropul de apă nu e o unitate pentru ploaie ori pentru ocean; firul de nisip nu e o unitate pentru grămadă. Şi stropul şi firul se repetă şi se însumează (cantitativ, n.n.), dar nu ca unităţi (calitative, ci doar ca elemente structurale discrete –n.n.)...” (Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.73). De altfel, în capitolul următor se vor trata pe larg subtilele „capcane” reducţioniste ale seducătoarei „mulţimi” (o simplă noţiune – în fapt -, adică eminamente abstractă, ce fiinţează exclusiv în plan mental, imaginar).
85. „Vechii atomişti considerau (cum este şi astăzi adesea cazul) totul ca un multiplu (...), care reuneşte atomii plutind în vid...” (Logica, 194).
86. Desigur că în grămadă fiind, grăunţele suportă şi alte influenţe/„relaţii”, noi în raport cu singularitatea lor anterioară (presiuni – şi deformări – suplimentare, datorate tocmai gravitaţiei, încălziri şi evaporări neuniforme etc. etc). Dar, acestea sunt prea „slabe” (şi practic necunoscute) pentru a determina cunoaşterea comună să evite reducţionismul „atomist”. Dacă am face o comparaţie prin analogie, grămada ar corespunde unui cozonac cu stafide, iar boabele – stafidelor respective. Diferenţa (reală, adevărată) dintre grămadă şi bob este asemănătoare deci celei dintre cozonac şi stafidă (pentru a nu mai vorbi despre eroarea ce s-ar comite prin definirea cozonacului ca „mulţime de stafide”...).
87. În termenii hegelieni, fiinţa (grămezii) este rezultatul „drumului” cu drum cu tot. Cititorul–„cercetător” intuieşte deja (probabil) că teoria „filozofică” anterior expusă a conceptualizării este pe cale de a fi aplicată (şi) banalei grămezi. Faptul nu trebuie, totuşi, să contrarieze, deoarece valabilitatea acesteia este universală: „Oricât intelectul s-ar împotrivi dialecticii, aceasta nu poate fi totuşi considerată ca fiind proprie numai conştiinţei filozofice; dimpotrivă, ceea ce intervine aici poate fi deja găsit în oricare altfel de conştiinţă, ca şi în experienţa generală. Tot ce ne înconjoară poate fi privit ca exemplu al dialecticului. Noi ştim că tot ce e finit, în loc să fie ceva stabil şi ultim, este, dimpotrivă, schimbător şi trecător, şi aceasta nu este altceva decât dialectica finitului, prin care finitul, ca fiind în sine propriul său altul, este împins să treacă dincolo de ceea ce el este în mod nemijlocit, transformându-se în opusul (s.n.) său” (Logica, 155); „Când ceva este recunoscut aşa cum este, potrivit esenţei sale, atunci se arată ca nesubzistent, că esenţa lui este mişcarea de trecere (s.n.). Acest aspect heraclitean sau sceptic, anume că nimic nu este în repaus, trebuie să fie arătat despre orice lucru (s.n.); şi astfel în această conştiinţă – potrivit căreia esenţa oricărui lucru este mod determinat de a fi, e contrariul lui – îşi face apariţia înţelegerea conceptuală a unităţii lucrului cu contrariul său...” (Prelegeri de istorie a filozofiei, vol II, ed.cit., „Filozofia modernă”, 689). Sau (cum s-a văzut), în termenii – practic echivalenţi – ai lui L. Blaga, acest pas hotărâtor al cunoaşterii marchează (printr-o „discontinuitate radicală”, autentic „salt” calitativ) trecerea de la viziunea (metoda) „paradisiacă”/de tip I la cea „luciferică”/de tipul II: „Cunoaşterea tip II începe prin aceea că nu mai socoteşte obiectul ei drept «obiect», ci numai ca simptom al obiectului. Prin acest act obiectul cunoaşterii suferă o despicare în două, într-o parte care se arată (grămada ca atare, n.n.) şi într-o parte care se ascunde (devenirea, naşterea ei, n.n.)... Cunoaşterea tip II invadează ograda spiritului cu un act neaşteptat, care nu se explică prin nici o necesitate proprie cunoaşterii tip I: ea problematizează complexul de fenomene, despre care vorbim. Prin punerea problemei („cum se naşte grămada ?” – n.n.), complexul de fenomene, conceptul mai mult sau mai puţin determinat, se preface în altceva decât «complex de fenomene», el se transformă în «complex de semne al unui mister». Aceasta e schimbarea neprevăzută, de perspectivă, ce-o îndură orice fenomen (s.n.), când ia contact cu cunoaşterea de tip II. Ceea ce mai înainte fusese obiect neted – nedespicat – se preface în obiect despicat în două: în arătat şi ascuns. Prin aducerea unui obiect în perspectiva nouă a cunoaşterii tip II se declară de fapt o criză în obiect, în sensul că obiectul devine simplu semn arătat al unui mister în esenţă ascuns. A săvârşi acest act şi a iscodi de pe pragul «arătatului» - partea care se «ascunde» a unui mister, înseamnă a deschide un mister... După ce se produce actul deschiderii unui mister, începe procesul amplu articulat al revelării misterului...”(Note anexe la „Două tipuri de cunoaştere”, Opere, vol.10: Trilogia valorilor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, pp.209-210).
88. Acest „moment” nu poate fi precizat (în general) în mod „exact”, fapt pe care l-au constatat încă anticii (şi din cauza căruia megaricul Eubulide – exasperat – se pare că şi-a luat chiar viaţa).
89. Precum (şi) copacul dă naştere pădurii: plantând succesiv (pe un teren liber) copac după copac, la un „moment dat” putem vorbi despre pădure (în pofida faptului că nimeni nu poate preciza „exact” de la câţi copaci în sus faptul devine posibil). Cum, tot în ordine temporal-spaţială, nu putem spune „cu precizie” când sunt atinse „vârstele” succesive ale pădurii (a căror superbă şi specifică terminologie românească apare ca frumoasă actualizare a cunoscutei sintagme „românul – frate cu codrul”): seminţiş, desiş, nuieliş, prăjiniş, păriş, codrişor, codru mijlociu şi codru bătrân/„secular”...
90. Logica, 218. „Tot astfel – continuă Hegel – se petrec lucrurile şi în povestea cu ţăranul care a tot mărit numai cu câte o jumătate de uncie povara măgarului său care înainta voios, până ce acesta s-a prăbuşit sub greutatea devenită de nesuportat. Ar fi cu totul greşit ca exemple de acest fel să se socotească drept simple poveşti pentru şcolari, căci, de fapt, aici este vorba de gânduri, cu care este de mare însemnătate a ne familiariza şi sub raport practic...”.
91. „Acţiunea reciprocă este, fără îndoială, cel dintâi adevăr al raportului de cauză la efect şi stă, ca să zicem aşa, în pragul conceptului; cu toate acestea, tocmai de aceea nu putem rămâne la folosirea acestui raport atunci când e vorba de cunoaşterea prin concept... Cele două laturi ale raportului nu sunt lăsate ca ceva nemijlocit dat, ci (...) ele sunt recunoscute ca momente ale unui al treilea, a ceva mai înalt (s.n.), care este tocmai conceptul” (ibidem, 309).
92. Denumirea conceptului este sugerată (la „prima vedere”, cum va rezulta mai târziu) de definiţia uzuală a cerealelor, respectiv a seminţelor lor: „Grup de plante din familia gramineelor (grâu, porumb etc.) ale căror seminţe servesc ca hrană omului sau animalelor şi ca materie (s.n.) primă în industria alimentară” (Dicţionar explicativ al limbii române, ed.cit).
93. „Se crede că, atunci când depăşeşte sfera reprezentărilor obişnuite, gândirea o apucă pe un drum rău, că ne încredinţăm viaţa unei mări în care suntem aruncaţi încoace şi încolo de valurile gândirii, pentru ca, în cele din urmă, să ajungem totuşi din nou pe nisipul vieţii de toate zilele, pe care zadarnic şi iarăşi zadarnic l-am părăsit... Altceva este însă a ne forma spiritul şi în vederea a ceea ce este mai înalt şi a ne strădui în acest scop. Putem spera că, în zilele noastre, s-a născut în tineret imboldul către ceva mai bun şi că el nu vrea să se mulţumească doar cu paiele cunoaşterii exterioare…” (Logica, 31).
94. Ibidem, 316.
95. Ibidem, 7. Peste aproape un secol, Gottlob Frege (supranumit şi „noul Aristotel al logicii moderne”) încă se mai lovea – v. Über Begriff und Gegenstand, 1892 – de această prejudecată „psihologistă”: „Cuvântul «concept» este folosit în diferite moduri, când în sens psihologic, când în sens logic, iar uneori şi într-o accepţie confuză, care amestecă ambele sensuri. Această libertate odată admisă, ea îşi găseşte o limitare naturală în cerinţa ca, o dată adoptată a anumită accepţie, ea să fie menţinută. Eu am decis să păstrez în mod riguros o accepţie pur logică...” („Despre concept şi obiect”, în Scrieri logico-filozofice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.289). De altfel, Frege precizase încă în Fundamentele aritmeticii (1884) drept principiu călăuzitor al demersului său „distincţia netă între psihologic şi logic, între subiectiv şi obiectiv. Ca atare, pentru el conceptul nu trebuie confundat cu o reprezentare, cu «prelucrarea psihică a intuiţiei», aşa cum procedau psihologiştii” (op.cit., p.306, nota 4).
96. Logica, 22.
97. Ştiinţa logicii, III, 15.
98. „Noţiunea de capacitate teorică a unei idei – spunea L. Blaga -, ne duce fără prea mult înconjur la noţiunea de «sistem» (gnosic – n.n.). Un «sistem» e o împreunare de probleme şi construcţii teoretice pe baza capacităţii teorice a unei singure idei. În terminologia noastră lucrul se poate formula şi astfel: un «sistem teoretic» înseamnă o reducţie a unui mare număr de mistere deschise la unul singur, calitativ atenuat (variat). Ca multe alte concepte epistemologice, conceptul de «sistem» comportă două variante, după cum e gândit sub modul cunoaşterii paradisiace sau sub modul cunoaşterii luciferice. Întrucât (dacă – n.n.) un «sistem» se plămădeşte în limitele cunoaşterii paradisiace, el constituie o simplă ierarhie de concepte (s.n.) abstracte, fanic aplicabile, în capul căreia ar putea să stea dominant diverse categorii, bunăoară categoria «existenţă»...” („Ideea teorică”, Trilogia cunoaşterii, ed.cit., p.355).
99. Prelegeri de istorie a filozofiei, 447-448. Oricât ar părea de neverosimil, se va vedea că şi astăzi (după aproape două secole) critica severă enunţată de Hegel îşi păstrează întru totul actualitatea. Căci ştiinţele moderne vorbesc despre dualitatea unor „lucruri” (fie ele fizice – precum „materia” sau „lumina”, fie matematice – precum „spaţiul” euclidian), când – în realitate – nu este vorba decât despre simple (sau complicate !) concepte filozofice, antinomice „prin definiţie” (cum s-a văzut deja; problema se va relua – pe larg – în ultimele capitole).
100. Hegel, Filozofia naturii, 696.
101. Fenomenologia spiritului, 65.
102. DEX, ed.cit.
103. Bertrand Russell, Problemele filozofiei, Ed. All, Bucureşti, 1995, pp.60 şi 32. Aceeaşi limitare logică („finită şi condiţionată”, specifică intelectului) o găsim şi la alţi gânditori ai ultimului secol („Relaţia dintre conceptele individuale, care pot desemna nu numai indivizi, ci şi clase, şi conceptele universale, poate fi o relaţie ca de la un element la o clasă cât şi o relaţie ca de la o parte a clasei la întreaga clasă...” – Karl R. Popper, Logica cercetării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp.101-102, etc.).
104. Logica, 84.
105. Op.cit., pp.355-356.
106. „Miticul şi magicul în filozofie”, op.cit., pp.140-142.
107. Mircea Florian, Filosofie generală, Universitatea din Bucureşti, 1947 (curs litografiat).
108. Alexandru Surdu, Vocaţii filosofice româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995, pp.9-10.
CAPITOLUL 4
1. Iată, spre exemplu, ce observaţii pătrunzătoare („sistemice”) găsim la Aristotel: „Pentru toate lucrurile ce au mai multe părţi, a căror totalitate nu e doar o îngrămădire, ci constituie un întreg, pe lângă părţile componente există o cauză a unităţii...” (Metafizica, VIII, 6, 1045 a), sau la Lucretius:
„Nu-i cu putinţă o naştere fără-a fi fost o unire,
Nici nu se schimbă ceva decât printr-o nouă-ntocmire...
Astfel mulţime de lucruri, deşi cu atâtea de alt soi
Au elemente comune, nevoie-i să spunem cu toţii
Că socotite-n întregul lor, deosebite s-arată...”
(Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, Ed. Minerva – B.P.T., Bucureşti, 1981, p.78); pentru ca la Cuvier şi Claude Bernard să întâlnim (deja) formulări identice – practic – cu cele actuale („moderne”): „Fiece făptură organică alcătuieşte un întreg, un sistem (s.n.) unitar, ale cărui părţi îşi răspund toate unele altora şi contribuie prin acţiunea reciprocă a lor unele asupra celorlalte la aceeaşi activitate finală. Nici una din aceste părţi nu se poate modifica, fără ca şi celelalte să se modifice; şi prin urmare fiecare din ele, luată aparte, le indică şi le revelă pe celelalte...” (Cuvier, Recherches sur les ossements fossiles des quadrupedes, Paris, 1812, cf. G.W.F. Hegel, Filozofia naturii, 656); „În organism există fenomene, facultăţi, care nu sunt proprietatea nici unui corp anume, ci a reunirii (s.n.) corpurilor... În fiziologie trebuie să existe multe cazuri asemănătoare; sunt, prin urmare, proprietăţi, pe care nu le putem defel localiza în elementele înseşi...” (Claude Bernand, Caiet de note [1850-1860] Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp.131-132).
2. Ludwig von Bertalanffy, Théorie générale des systèmes, Dunod, Paris, 1973 (Préface).
3. Encyclopaedia Universalis France, corpus 21, Paris, 1989. Într-o perspectivă şi mai largă, pe lângă sistemele gnosice şi respectiv ontice, se pot defini/există şi sisteme „mixte”, ontic-gnosice (cele „ale omului”, social-umane), cum va rezulta – pe larg – în cap. 6, dedicat limbajului.
4. Mario Bunge, Ştiinţă şi filozofie, ed.cit., p.237.
5. Autorii acestei orientări filozofice cvasi-universale au negat (din principiu) capacitatea Filozofiei de a „spune” ceva distinct şi esenţial în afara graniţelor ştiinţei propriu-zise (şi atribuindu-i, în consecinţă, doar rolul – subordonat – de a imagina diverse ipostaze de „analiză logică” a enunţurilor celei din urmă): „Clarificarea problemelor filozofice tradiţionale – preciza Manifestul «Cercului de la Viena» (1929) – ne conduce, pe de o parte, la demascarea lor ca pseudo-probleme, pe de altă parte, la transformarea lor în probleme empirice, supuse astfel judecăţii ştiinţelor experimentale. Sarcina activităţii filozofice rezidă în această clarificare a problemelor şi aserţiunilor, nu în propunerea unor enunţuri «filozofice» speciale, iar metoda clarificării este cea a analizei logice” (cf. Ludwig Grünberg, „Trei ipostaze ale filozofiei analitice”, în Opţiuni filozofice contemporane, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1981, p.84). Este sugestivă, în context, şi „reacţia” lui Lucian Blaga (expusă în cadrul prelegerilor universitare din anul 1947): „... Poate că după cele spuse (...) nu ne-am mai pierde timpul pomenind de poziţia antimetafizică a pozitivismului unui Comte sau Ernst Mach, căci ideile acestora îşi dorm somnul unde e ţărâna uşoară. Dar aceeaşi atitudine metafizică ne întâmpină şi la unii gânditori contemporani cari se găsesc în treabă combinând pozitivismul «senzaţiei» al lui Mach cu preocupări «logistice». N-avem nimic de spus contra logisticii cât timp ea rămâne în limitele stricte ale preocupărilor ei care înfrăţesc domeniul logicii şi al matematicii, tinzând spre constituirea unor formule implicate de ambele tărâmuri. Dar logistica ţine de la o vreme cu orice preţ să intervină în cele mai grave probleme ale spiritului omenesc. Şi acest lucru se întâmplă mai ales de când logistica a intrat în mezalianţă cu pozitivismul... Reprezentanţii acestui neopozitivism pretind că «adevărul ştiinţific» se reduce la judecăţi întemeiate pe «senzaţii», la propoziţii subordonate unui conţinut senzual (sensibil, n.n.) şi la prelucrarea acestora potrivit legilor logisticii. Orice propoziţie care nu poate fi exact coordonată unui conţinut de senzaţii ar fi o propoziţie «fără sens». Dar, după doctrina neopozitivistă, nu numai metafizica, ci şi toată filozofia sunt alcătuite din atari propoziţii «fără de sens» şi din probleme iluzorii. De unde concluzia că filozofiei nu i-ar mai rămâne decât actul de autoanulare. Cum neopozitivismul, el însuşi, fără să vrea, e un fel de filozofie, s-ar putea spune că neopozitivismul ambiţionează să fie actul de sinucidere al filozofiei... Avem de-a face aici cu o rizibilă supraevaluare a senzaţiei ca fundament de mişcare al spiritului şi cu o exaltată supravieţuire a regulilor logistice, ca singur justificat resort al proceselor spirituale…” (Opere, vol. 8: Trilogia cunoaşterii, ed.cit., pp.78-80).
6. „Lingvistica secolului XX a trăit sub mitul formalizării. S-a ajuns la o formalizare, la un moment dat atât de accentuată şi atât de strictă, încât nu se mai putea reveni la legătura cu vorbitorul. Realitatea lingvistică (...) nu mai putea fi captată în aceste tipuri de formalizare lingvistică...” (Maria Manoliu- Manea, cf.rev. Interval, Bucureşti, nr 4-5, 1990, p15).
7 „În timp ce secolul 19 a crezut în istorie, secolul 20 crede în structuri. Chiar şi când face istorie, secolul 20 o face «structural»... Este deci «istorie fără istorie», tipică pentru secolul 20...” (Constatin Noica, cf. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, ed.cit., p.102).
8. Cf. Sisteme în ştiinţele naturii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979, p.155.
9. L.A. Zadeh, E. Polak, Teoria sistemelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1973, p.15.
10. Jay W. Forrester, Principiile sistemelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979, p.11.
11. Asemănătoare (ba chiar mai „săracă” în precizări sistemice) cu caracterizarea de odinioară a lui Hegel: „Sistemul solar constă mai întâi într-o mulţime (s.n.) de corpuri independente, care se raportează esenţial unele la altele, sunt grele, dar se menţin ele înseşi în acest raport şi pun unitatea lor într-un altul, în afara lor. În felul acesta, mulţimea nu mai este nedeterminată, ca în ce priveşte stelele, ci în ea este pusă distincţia” (Filozofia naturii, 96).
12. Michel Serres, Nayla Farouki, Le Trésor. Dictionnaire des Sciences, Flammarion, 1997.
13. Pluri dictionnaire Larousse, 1977.
14. The Random House Dictionary, College Edition, 1968.
15. Max Born, Fizica atomică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.46.
16. R. Feynman, Fizica modernă, vol I, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969, p.37.
17. Linus Pauling, Chimie generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.49.
18. A. Guinier, La structure de la matière, Hachette, Paris, 1980, p.13.
19. „Cu privire la un sistem formal, după Curry, sunt trei lucruri care trebuie considerate distinct: prezentarea, reprezentarea şi interpretarea. Prezentarea (...) este construcţia formală a sistemului sau formularea lui cu ajutorul unei mulţimi (s.n.) de simboluri... Din punct de vedere tehnic, interpretarea unui sistem se leagă de noţiunea de model. Iată cum descrie noţiunea de model Ladrière: un model este o mulţime de elemente (s.n.) (...) puse în corespondenţă cu componentele unui sistem S...” (Anton Dumitriu, „Construcţia unui sistem formal”, în Retrospective, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1991, pp.187-188).
20. Victor Săhleanu, Bogdan Stugren, Mică enciclopedie de biologie şi medicină, ed.cit., p.277.
21. A. Einstein, L. Infed, Evoluţia fizicii, ed.cit., p.234.
22. Alfred Kastler, Această stranie materie, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1982, p.11.
23. Ca totalitate „mecanică”, de tip agregat (după clasificarea lui C. Noica): „Există totalităţi de simplă însumare (în „sensul 1” sau nesistemice, v. subcap 4.2, următor – n.n.) şi totalităţi mecanice; există apoi totalităţi de structură, altele organice şi totalităţi de viaţă spirituală. Pe unele, primele două, le privim ca totalităţi închise, în măsura în care doar din afară îşi pot ele lărgi unitatea pluralităţii lor; altele, cele de structură, par a fi închise şi deschise, cum o arată chimia, pe când cele organice şi cele de viaţă superioară sunt totalităţi deschise, ce-şi lărgesc dinăuntru unitatea...” (Douăzeci şi şapte trepte ale realului, ed.cit., p.79).
24. W.Thirring, cf. Fritjof Capra, Taofizica, ed.cit., p.189. Acelaşi lucru îl afirmă şi teoria relativităţii generalizate: „Pentru domenii finite, câmpul gravific nu poate fi eliminat...” (Albert Einstein, Teoria relativităţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.77). De altfel, în „absenţa” câmpului gravitaţional universal/practic terestru, toate „corpurile” de pe pământ ar „pluti” în imponderabilitate, făcând de neînţeles consistenţa macroscopică – deci, până la urmă, existenţa însăşi – a sistemelor ontice discutate aici.
25. Cel care face posibilă interacţiunea – „din aproape în aproape”/prin contiguitate – dintre corpuri şi care este, în fapt, „scena” originară a naşterii sistemului solar însuşi (acum cca 4,6 miliarde de ani); deoarece, acest câmp a apărut – cum ne învaţă teoria Big Bang – o dată cu primele discontinuităţi fizice, microscopice (acum cca 15 miliarde de ani).
26. Encyclopaedia Universalis France, ed.cit., corpus 21.
27. Călina Mare, Introducere în ontologia generală, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980, p.164.
28. Această reducţie s-a şi operat în realitate (cum va rezulta, pe larg, din capitolele ulterioare, îndeosebi cap.9 şi 10), atât în cazul gazului rarefiat, cât şi în cel al fasciculelor macroscopice monocinetice (electronice, fotonice etc), „văzute” de intelect strict „corpuscular”, adică microscopic; şi aceasta, în pofida faptului că experienţa de laborator (corect interpretată) relevă explicit conservarea continuităţii fizice (respectiv ondulatorii) şi pentru aceste sisteme/totalităţi macro „slabe”. Or, de aici şi până la „transferarea” însuşirilor macroscopice asupra microobiectelor (individuale) nu mai era decât un pas.
29. Encyclopaedia Universalis France, corpus 21.
30. Mario Bunge, op.cit., p.251. A se reţine (şi) faptul că aici „mediul sau ambianţa” (II) nu este cea „interioară” (proprie sistemului), ci exterioară acestuia (şi – ca „mulţime” – tot discontinuă, discretă). Aceeaşi definiţie – abstractă – a structurii (ca „sistem de relaţii între elementele unei totalităţi”) o găsim şi la alţi autori: „Structură, concept devenit fundamental în ştiinţa şi filozofia contemporană, îndeosebi datorită proliferării metodei structurale... Structuralismul consideră obiectele ca sisteme, ansambluri organizate de elemente (...), iar structurile sunt concepute ca tipuri sau ca modele ideale, luându-se în considerare numai raporturile care unesc componentele obiectelor (diferenţe, opoziţii, corelaţii), independent de natura lor substanţială...” (Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1968).
31. Ioan Zsakó, Chimie fizică, EDP, Bucureşti, 1973, p.290.
32. Linus Pauling, op.cit., pp.38 şi 702-703. Pentru alte aspecte sistemice (inclusiv terminologice) ale structurării viului, v. şi Etienne Wolf (în Sens et usages du terme structure, Mouton, den Haag, 1962, pp.23-26): „Poate că unui grup de biologi i-ar putea trece prin minte să organizeze un colocviu asupra «structurilor» în biologie. Nu s-ar gândi însă să organizeze un colocviu asupra sensului termenului «structură». E de ajuns pentru a ne da seama că acest termen e absolut limpede, faptul că nu e discutat. În disciplina noastră îşi păstrează sensul etimologic, sensul său banal, acela pe care îl găsim definit în Petit Larousse: «modul în care e clădit un edificiu». Mai găsim: «modul în care sunt aranjate între ele părţile unui întreg: structura corpului». În pofida anumitor rezerve asupra acestui exemplu şi asupra unei accepţiuni atât de întinse a termenului, aceste două definiţii corespund foarte bine folosirii termenului în biologie. Trebuie oare să regretăm că disciplina noastră nu dă loc, ca atâtea alte ştiinţe, la discuţii savante, la eforturi de abordare, încercări de circumscriere a unei noţiuni complexe care scapă mereu definiţiei? Refuzând misterul, biologul va pierde poate ceva din prestigiu. Dar rămâne în picioare faptul că structura e o noţiune simplă, că ea corespunde unui lucru dat, şi nu numai unui lucru inteligibil (s.n.). Noţiunea de structură corespunde, cu oarecare aproximare, celei de organizare...”
33. „Structura celulelor este determinată de materialele care intră în compoziţia lor (s.n.)” – spun cercetătorii (ibidem, p. 703); „În mod cert – spune şi Jean Piaget - o structură este formată din elemente (s.n.) dar acestea sunt subordonate legilor care caracterizează sistemul luat în ansamblul lui; şi aceste legi, denumite de compoziţie, nu se reduc la asocieri cumulative, ci conferă totului, ca atare, proprietăţile de ansamblu distincte de cele ale elementelor” (Jean Piaget, Structuralismul, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.9). Iar faptul că în „structuralism” nu elementele ca atare au interesat în primul rând, ci relaţiile dintre acestea, este cu totul altceva (se va reveni, pe larg, în cap. 6).
34. Continuitate afirmată – în principiu – încă de Aristotel (cel care – spre deosebire de „atomişti” – susţinea că „vidul nu se găseşte nicăieri înlăuntrul lumii” – Fizica, IV, 8,216 b): „definiţia corpului este «ceea ce este mărginit de o suprafaţă»...” (idem, III, 5, 204 b).
35. P.W.Atkins, Tratat de chimie fizică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, p.51.
36. Că această suprafaţă trebuie să fie concret-fizică o dovedeşte – spre exemplu – (şi) conceptul de înveliş adiabatic: „Se spune despre învelişul care înconjoară un sistem şi îl separă de lumea exterioară că este un «înveliş adiabatic» (...) dacă nu permite schimbul de căldură (s.n.) cu lumea exterioară” (Şerban Ţiţeica, Termodinamica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pp.23 şi 35). Cât priveşte noţiunea (abstractă) mulţime, Georg Cantor preciza: „Dacă totalitatea elementelor unei multiplicităţi poate fi gândită ca «existând simultan», astfel încât să fie posibil de a o concepe (!-n.n.) ca «un singur obiect», o numesc multiplicitate consistentă sau mulţime” (cf. Jean Cavaillès, Studii asupra teoriei mulţimilor, ed.cit., p.198). Deci, un „tot” gândit, imaginat (şi nu unul efectiv, existând în real); fapt ce i-a prilejuit lui Constantin Noica şi următoarele reflecţii: „«Noţiunea de mulţime şi cea de element al unei mulţimi nu se definesc, fiind considerate primitive». Or, tocmai asta e problema, filozofic: individualul de o parte, generalul (G) de alta, şi determinaţia (D) între ele. Matematicile nu vorbesc decât de individualuri şi colecţiile lor. Logica matematică adaugă pe D. Dar G nu e nicăieri !... O mulţime, zic ei, e de pildă «totalitatea cărţilor din bibliotecă». Dar interesantă e: biblioteca. Generalul acesta, cu «spiritul» lui (ce tip de bibliotecă este, pe cine defineşte, ce tip de preocupări, ce epocă), el face obiectul filozofiei...” (Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p.91); „De un asemenea rebut, totuşi, s-a apropiat gândirea matematică modernă, atunci când a alcătuit teoria mulţimilor. Nu a interesat-o natura mulţimii, ci doar faptul ei. S-a spus despre teoria mulţimilor că este «piatra fundamentală a întregului edificiu al matematicilor moderne». Dacă este aşa pentru matematici, unde elementele mulţimii sunt indiferente, clasica teorie a mulţimilor nu poate sta la baza altor ştiinţe (s.n.)...” (Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986, pp.141-142).
37. Deoarece conceptul de „sistem” nu satisface prin conţinutul său (doar) şi aceste cerinţe superioare: „Să ne ocupăm şi de conceptul de «sistem» - systema. Cuvântul se întâlneşte în filozofia lui Aristotel şi are în limba greacă înţelesul de «unire (a unor părţi între ele), asamblare, compunere». Sensul său primar apare mai clar dacă îi examinăm etimologia: el este compus din particula syn «cu» şi verbul histemi «a aşeza, a pune», întâlnit şi în cuvântul epistéme. Prin urmare, systema înseamnă: «a fi aşezat cu alte părţi, a fi legat împreună, a fi coordonat într-un ansamblu cu alte părţi». Dar pe când epistéme are înţelesul unei organizări ierarhice, systema nu reprezintă decât o coordonare” (Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis, Ed. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1992, pp.68-69).
38. Filozofia naturii, 33.
39. Paul Langevin, Gândire şi acţiune, ed.cit., p.91.
40. Elementul poate fi considerat, la rândul său, ca (sub)sistem: „Componentele sistemului sunt considerate ca subsisteme... Un subsistem poate fi descompus la rândul său în subsisteme de ordin inferior sau poate fi tratat (cel puţin provizoriu) ca un sistem nedecompozabil, adică un sistem redus la un singur element” (Encyclopaedia Universalis France). Printre „însemnările din «element»” ale lui Constantin Noica se găseşte şi următoarea: „De vreme ce am ajuns la gândul că adevărul fiinţei este «elementul» (s.n.), să scriu o carte adevărată despre ce este (el)” (Istoricitate şi eternitate, Ed. Capricorn, Bucureşti, 1989, p.266), iar în „Excurs despre element”: „Nu ce este lucrul, ci felul lui de-a fi, ţesătura lui lăuntrică, structura interesează pe moderni, iar în multe domenii nu mai există în faţa cunoaşterii obiecte concrete, ci doar funcţiuni. Într-un fel, lucrurile dispar, ele făcând loc relaţiilor. Este un fapt evident că lucrurile dispar, dar poate în ceva încă subzistent, elementul (s.n.), iar nu în ceva evanescent ca relaţiile. Trebuie într-adevăr să numim «element» această ordine de realitate în care sunt împlântate lucrurile şi care le face să fie...; în anumite cazuri controlabile, de «elemente» ce au un contur istoric şi natural bine precizat, se poate chiar vorbi despre anterioritatea în timp a elementului (s.n.)” (Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp.333 şi 335).
41. Mario Bunge, op.cit., p.300.
42. Arhie J. Bahm, The Southwestern Journal of Phylosophy, vol III, no.1, Spring, 1972.
43. A se revedea enunţurile precedente de sub 26, 32 şi 35, dar şi numeroase altele (v. spre exemplu, culegerea de articole din volumul Metoda cercetării sistemice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974; François Jacob, Logica viului, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, etc).
44. Dacă sofismul este un raţionament aparent corect, dar în fond incorect, construit premeditat pentru a induce în eroare, paralogismul este un sofism neintenţionat (datorat, în mare măsură, limbajului impropriu folosit) – n.n.
45. Despre respingerile sofistice, 1, 165 a.
46. Ibidem, 7, 169 a.
47. Metafizica, VII, 10, 1035 a şi V, 26, 1023 b.
48. „Natura sistemului depinde atât de natura elementelor, cât şi de natura relaţiilor, dar şi invers, se poate vorbi despre o interdependenţă între sistem, elemente şi structuri, ca acţiune inversă a sistemului asupra elementelor, ceea ce a primit denumirea (la Althusser, de pildă) de supradeterminare de sistem. În studiul sistemelor (...) putem evidenţia că nu există sistem nestructurat şi nici structuri nesistemice, nu există elemente care să nu fie cuprinse în sistem, nici sisteme care să nu fie alcătuite din elemente. De altfel, însăşi definirea categoriilor respective impune aceste interdependenţe... Dacă se acceptă această precizare, nu se poate opera în mod justificat cu termenul de sistem sumativ (s.n.), decât în cazul în care aditivitatea nu înseamnă altceva, decât şi posibilitatea de a număra elementele şi relaţiile. O mulţime de entităţi care nu interacţionează între ele, care nu sunt legate prin anumite raporturi necesare, ordonate, invariante, nu constituie un sistem” (Călina Mare, op.cit., pp.164-165).
49. „Apoi, diviziunile în care se poate împărţi forma, neluând în consideraţie cantitatea (s.n.), se numesc părţi (componente, constituente, n.n.) ale formei...” – mai spunea Aristotel (op.cit., V, 26, 1023 b).
50. Sau compenetrare, în exprimarea lui Constantin Noica: „Există mulţimi de primă instanţă, ca ansamblu al elementelor definite printr-o aceeaşi sumară proprietate (...) şi există mulţimi secunde, ca ansamblu al elementelor care sfârşesc prin a defini ele proprietăţi. Se poate petrece, în mulţimi, mai mult decât o compunere exterioară sau chiar o înstructurare de elemente. Ele pot intra în raporturi mai intime, să le spunem: de compenetraţie” (Scrisori despre logica lui Hermes, ed.cit., p.142).
51. Le Petit Robert, 1969; Pluri dictionnaire Larousse, 1977.
52. Dicţionar explicativ al limbii române, ed.cit.
53. The Random House Dictionary, 1968.
54. Fizica, I, 3, 186 a.
55. Ştiinţa logicii, IV, 166-167.
56. Părţile (s.n.) elementare ale ţesuturilor sunt formate din celule într-un mod asemănător, deşi foarte diversificat, aşa că se poate spune că există un principiu universal de dezvoltare pentru părţile (s.n.) elementare ale organismelor...” (T. Schwann, 1839, cf. François Jacob, op.cit., p.144); „Când cufundăm o mână în apă, mâna se răceşte local. Ceea ce ar părea să arate că fenomenele de căldură animală sunt proprii fiecărei părţi (s.n.) a corpului şi nu pot fi localizate într-o parte (s.n.) izolată...; şi astăzi încă mai cercetăm modul de folosire a părţilor (s.n.) organismului...” (Claude Bernard, op.cit., pp.55 şi 128); „În plus, diversele părţi (s.n.) ale unei fiinţe vii nu mai au aceeaşi importanţă în ansamblul organismului... La animalele superioare, dimpotrivă, subordonarea părţilor (s.n.) la întreg este cea care face dintr-un organism un sistem unitar, un individ” (François Jacob, op.cit., p.211) etc.
57. Această diferenţă esenţială fusese subliniată (şi) de către Aristotel: „Într-adevăr, degetul unei vieţuitoare nu poate fi socotit ca deget (...), căci un deget mort nu poate fi numit deget decât prin omonimie” (Metafizica, VII, 10, 1036 a). Tocmai această precizare a sugerat (probabil) comentariul lui Hegel, deoarece în alt loc acesta o reia (practic în aceiaşi termeni): „Membrele trupului, luate fiecare în parte, sunt ceea ce sunt numai prin unitatea lor şi în raport cu aceasta. Aşa, de pildă, o mână care este retezată de trup e încă mână numai după nume, dar nu potrivit lucrului, cum observă deja Aristotel” (Logica, 392); şi cum – adăugăm noi – va sublinia şi Lucretius (în Poemul naturii, ed.cit., p.77):
„Nu poate însă o parte să-şi aibă simţirile proprii,
Fără să bage în seamă simţirea întregii fiinţe.
Mâna de noi despărţită sau orişice singură parte
Nu poate însăşi prin ea nicidecum să păstreze simţirea...” – n.n.
58. Logica, 268.
59. Ştiinţa logicii, V. 252.
60. Deci nici în discursul lingvisticii, unde este folosită – de asemenea – în mod curent (şi) astăzi (v. cap. 6) – n.n.
61. Logica, 268.
62. Mai jos şi în continuare, în volum, se va proceda în acest fel, urmând (şi) sfatul înţeleptului Stagirit (pentru a elimina o sursă importantă şi subtilă de ambiguităţi şi simplificări reducţioniste): „Fiecare cuvânt trebuie să însemne (pe cât posibil, n.n.) un anumit lucru şi să aibă un sens precis, şi nu echivoc, adică să nu aibă mai multe înţelesuri; iar când acesta e cazul, să se precizeze în care anume sens e luat cuvântul întrebuinţat” (Metafizica, XI, 5, 1062 a).
63 Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.378.
64. „Coexistenţă. Existenţă simultană a mai multor lucruri, fiinţe, fenomene... A coexista. A exista în acelaşi timp sau împreună cu altcineva sau altceva” (Dicţionarul explicativ al limbii române, ed.cit.).
65. În contextul paradoxalei „dualităţi” a luminii, Louis de Broglie scria, spre exemplu (sub Coexistenţa undelor şi particulelor): „În 1905, făcând o sinteză a vechilor teorii ale luminii, Albert Einstein a afirmat că în lumină există în acelaşi timp şi unde şi corpusculi... Cu aproape 20 de ani mai târziu, în 1923, eu am avut cutezanţa de a extinde coexistenţa (s.n.) undelor şi particulelor... Pentru mine, aşa cum a fost şi ideea lui Einstein, nu era vorba de o vagă şi puţin inteligibilă «dualitate», ci de o veritabilă coexistenţă a undei şi particulei...” (Certitudinile şi incertitudinile ştiinţei, ed.cit., p.57). Aceeaşi coexistenţă este întâlnită în mod curent (şi) în interpretările general-sistemice (cităm la întâmplare): „Discontinuitatea ce s-a manifestat în lumea cuantică se manifestă în structura nivelurilor de realitate. Totuşi, aceasta nu împiedică cele două lumi să coexiste (s.n.). Dovada: propria noastră existenţă. Corpurile noastre au o structură macrofizică şi în acelaşi timp (s.n.) una cuantică...”etc.
66. Op.cit., VII, 10, 1035 b.
67. Modelul este „împrumutat” de la cercetătorii înşişi, care l-au folosit pentru ilustrarea intuitivă a expansiunii universului: „Să ne imaginăm că punem la cuptor un cozonac cu stafide. Aluatul se umflă. Toate stafidele se depărtează unele de altele. Observând mişcarea vecinelor sale, fiecare stafidă va constata cum acestea se depărtează cu atât mai repede cu cât sunt mai departe. Fiecare galaxie, ca şi fiecare stafidă, are iluzia că este centrul lumii...” (Hubert Reeves, Răbdare în azur. Evoluţia cosmică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.33-34). De altfel, „cozonacul cu stafide” nu este decât „urmaşul” altui model celebru – „budinca cu stafide” –, prin care J.J. Thomson reprezentase (în 1897) prima configuraţie presupusă a atomului modern: un nor sferic încărcat electric pozitiv („budinca”) în care „pluteau” electronii statici negativi („stafidele”). Se ştie că modelul următor, „planetar” (imaginat de E. Rutherford, în 1911), a „inversat” practic această imagine: norul pozitiv a fost „concentrat” într-un nucleu, în jurul căruia rotesc electronii–„stafide”; pentru ca, în final, electronii înşişi să fie „dizolvaţi” (L. de Broglie şi E. Schrödinger, 1924-1926) într-un „nor” sferic paradoxal, matematic–abstract/probabilist.
68. La reconsiderarea (critică) a problemei „dualităţii” luminii (cap. 10), se va arăta că interpretările anterior citate (v. nota 65) au la bază tocmai această viziune reducţionist-„statică” asupra structurii/microstructurii luminii; în loc ca fotonul (discret) şi unda electromagnetică/„lumina” (continuă) să fie privite generativ–sistemic, „înseriate” temporal (unul după altul), cu conservarea energiei şi impulsului (ca proprietăţi „ereditare”), ele au fost (şi sunt!) văzute fiinţând (doar) sincronic, „unul lângă altul”, ca entităţi separate în fapt („în act” – cum spuneau anticii). Şi, cum energia şi impulsul fuseseră atribuite fotonilor, unda („alăturată”) a devenit... „de energie nulă sau neglijabilă”! Or, prin aceasta se punea în paranteză întreaga experienţă macroscopică, ce relevă în mod clar – se va arăta – unda electromagnetică drept purtătoare de energie şi de impuls.
69. Procesul (destructurant) putând fi condus în laborator suficient de rapid (uneori – practic vorbind – chiar „instantaneu”), intelectul „uită” că Universului i-au trebuit miliarde şi miliarde de ani pentru evoluţia inversă (structurantă).
70. Filozofia naturii, 65.
71. Altfel spus, entităţile cuantic-fizice primitive, izolate şi de–sine-stătătoare (particule elementare, atomi, fotoni), adevărate „fosile” ale istoriei universului „nostru”, s-au reunit mai întâi („la vremea lor”) în structuri celulare (devenind altceva: reţele macromoleculare, formaţiuni cristaline, ionice, dipolare electric sau magnetic etc. etc., într-o fascinantă interdependenţă funcţională), acestea au condus la ţesuturi, ultimele – la organe şi abia în final a apărut organismul viu/„actual”.
72. Metafizica, IX, 1051 a.
73. Annalen der Physik, 4, vol.17, 1905.
74. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, 1975.
75. Le Petit Robert, 1969.
76. The Random House Dictionary, 1969.
77. Pluridictionnaire Larousse, 1977.
78. DEX, ed.cit. Ultima trimitere este - de altfel – inadecvată, deoarece fr. quanta reprezintă pluralul lui quantum.
79. Se reaminteşte că valoarea unei mărimi fizice (mărime având dimensiune, notată simbolic «D») se obţine ca rezultat al măsurării (comparării, „împărţirii”) acesteia cu o unitate de măsură de aceeaşi natură fizică (aceeaşi dimensiune), ea însăşi fiind însă abstractă, adimensională (sau – formal – de dimensiune «1»), adică un simplu număr:
sau
80. J. Leite Lopes, Fondements de la physique atomique, Herman, Paris, 1967, pp.148 şi 156. Sau, în acelaşi sens: „Cuantă. Unitate indivizibilă în care undele (sic) pot fi emise sau absorbite” (Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.217).
81. Dicţionar de fizică, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
82. „O sumă de bani poate varia numai în salturi, în mod discontinuu. În America, cea mai mică monedă, să-i spunem cuanta elementară pentru moneda americană, este centul... Dacă nisipul ar fi însă foarte preţios, şi dacă balanţele folosite ar fi foarte sensibile, ar trebui să ţinem seama de faptul că masa variază întotdeauna printr-un multiplu al unui grăunte. Masa aceasta a unui grăunte ar reprezenta cuanta noastră elementară” (A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.198).
83. Metafizica, V, 13, 1020 a.
84. Acest înţeles originar al termenului latin (ce trimite, deci, atât la continuu cât şi la discret) a fost păstrat de limba franceză doar în Filozofie, în Fizică el fiind „redus” – cum s-a precizat – la cuantic şi discret: „Quantum, plur. Quanta (1767; mot. lat. «combien»). 1.Phil. Quantité déterminée. 2. Phys. (1912). Valeur discrète – s.n. – a laquelle correspond une manifestation d'énergie” (Le Petit Robert, ed.cit.) - n.n.
85. Logica, 203.
86. Ibidem, 203-204. Acest caracter cantitativ, originar al cuantei a fost conservat de cuantorul logicienilor: „Cuantor – operator logic care se aplică expresiilor logice pentru a se determina cantitativ (s.n.) domeniul de obiecte (sau domeniul predicatelor) la care se raportează o propoziţie” (Dicţionar de filozofie, ed.cit.).
87. Numărabile ca fiind discrete („nemăsurabile”), căci – altfel – şi părţile continue se pot, evident, număra.
88. Şi noţiunea parte fiind polisemantică, aici se consideră – cum s-a mai precizat – sensul uzual, comun, când partea rezultă din întregul presupus a fi un continuu omogen, nediferenţiat, prin simplă partiţie (reală sau imaginată).
89. Acest fapt, remarcat şi de alţi cercetători (spre exemplu, Nicholas Georgescu-Roegen scrie în Legea entropiei şi procesul economic, ed. cit., p.193: „cuantificarea nu provoacă dispariţia calităţii”), are – se va vedea mai jos – implicaţii extrem de importante, principiale, în formularea (corectă) a enunţurilor teoriilor ştiinţifice moderne.
90. Deoarece „mărimile fizice” sunt – întotdeauna – mărimi (deci continue, măsurabile), şi nu multiplicităţi (discretizate, „structurate”): „Caracteristicile cantitative ale stării, determinate prin asemenea măsurări – s.n., sunt ceea ce se numeşte mărimi fizice în mecanica cuantică...” (L.D.Landau, E.M.Lifşit, Mecanica cuantică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1965, p.15). Este impropriu – deci - să se vorbească despre „structura” energiei sau a sarcinii electrice („Prin urmare, sarcina electrică are o structură granulară şi, faptul cel mai important din punct de vedere al teoriei cuantelor, este că această structură o are şi energia...” – A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.234; „Energia se găsea brusc structurată, schimburile încetau să mai asculte de frumoasele legi matematice continue...” – Istoria generală a ştiinţei, vol. IV: Ştiinţa contemporană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.14); numai sistemul ontic/„fizic” este – ca „purtător” al mărimilor de stare – structurat.
91. „Să reformulăm amănunţit definiţiile (într-o sistemică formalizată, n.n.), căci numai astfel vom putea observa ce fel de lucru este un nivel (dacă este un lucru). Iată-le:
B1 = nivel celular = mulţimea tuturor celulelor;
B2 = nivel organal = mulţimea tuturor organelor;
B3 = nivel organismic = mulţimea tuturor organismelor...
Nivelele sunt, deci, mulţimi sau clase. În consecinţă, sunt concepte („idei”, abstracte deci – n.n.), nu lucruri... Lucrurile sunt membrii sau elementele mulţimilor pe care le-am numit «nivele». Iar aceste lucruri sunt, într-adevăr, celule, organe, organisme...” (Mario Bunge, op.cit., pp.274-275).
92. Din păcate, faptul acesta subtil s-a insinuat încă de la primele lucrări „cuantice” ale lui Max Planck: „Să găsim acum probabilitatea ca N oscilatori să aibă energia totală UN. Pentru aceasta, trebuie să nu considerăm energia UN continuă (s.n.) şi divizibilă nelimitat, ci discretă (s.n.) şi constituită dintr-un număr întreg de elemente egale şi finite. Dacă punem UN = Pε, unde P este un număr întreg foarte mare, mărimea ε (cuanta de energie, n.n.) trebuie abia determinată...” (Ann. der Phys., 4, 19ol, p.556; citat după Dezvoltarea ideilor fundamentale ale fizicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.369); „Pentru a aplica relaţia S = k lnW la cazul studiat, am construit un model compus dintr-un număr foarte mare N de oscilatori identici şi am încercat să calculez probabilitatea ca modelul să aibă o energie dată UN. Întrucât mărimea probabilităţii putea fi găsită numai prin calcule, era necesar să consider energia UN ca o sumă de elemente discrete (s.n.) şi egale ε, al căror număr poate fi notat cu P (un număr foarte mare). Atunci UN = NU = Pε, unde U reprezintă energia medie a unui oscilator...” (Vorträge und Erinnerungen, Stuttgart, 1949, p.25; op.cit., p.360). Or, trecerea de la aceste „elemente discrete” la „cuantele” de lumină, văzute ca „grăunţe” (structurale) de energie, nu era decât un pas.
În realitate, se observă uşor – acum – că energia totală UN satisface condiţia impusă şi dacă rămâne continuă, dar divizibilă „limitat”, adică alcătuită sumativ din P cuante-părţi egale ε (continue şi ele, deoarece sunt proporţionale – fiecare – cu frecvenţa , şi ea continuă: ε = h !). „Alunecarea” interpretării exclusiv înspre discret s-a produs – probabil – prin asocierea energiei medii U = P/N. ε = Întreg. ε (şi, până la urmă, a cuantei ε înseşi) cu discretul „structural” al oscilatorilor Hertz (ce modelau corpul negru, macroscopic).
Prin urmare, nu energia este structurată („discret”), ci doar sistemul fizic (respectiv modelul său); numai valoarea numerică (adimensională!) a energiilor UN şi U (în cazul analizat de Planck) este un multiplu (întreg) de energii medii, respectiv de cuante ε: UN/U = N şi U/ε = Întreg (ultima condiţie relevând natura „cuantică” a oscilatorului).
93. „Primele particule elementare de materie descoperite au fost electronii; ei sunt totodată şi cuantele elementare de electricitate negativă... Fotonii sunt cuantele de energie din care este compusă lumina” (A. Einstein, L. Infeld, op.cit., pp.210 şi 207); „Foton. Particulă fundamentală, cuantă a câmpului electromagnetic” (Ioan Ursu, Energia atomică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.530) etc.
94. Spre exemplu, în sistemele dinamice alcătuite din elemente „legate”, intercondiţionate în evoluţiile lor multiperiodice (atom, sistem planetar, circuit sonic etc). Iată, spre exemplu, ce comunica părintele teoriei sonicităţii în conferinţa ţinută la Academia Română la 14 noiembrie 1919: „În această conferinţă voi trata despre o ştiinţă nouă şi anume: ştiinţa care se ocupă cu transmiterea energiei mecanice prin vibraţii. Cuvântul sonic are oarecare analogie cu sunetul. Deoarece sunetele sunt rezultatul vibraţiilor, denumirea de sonic se potriveşte... Una din consecinţele teoriei transmisiei sonice este că, dacă avem o conductă foarte lungă, nu putem învârti generatorul decât cu o anumită selecţie de frecvenţe care diferă unele de altele prin intervale simple. Acestea sunt frecvenţele care împart lungimea tubului într-un număr întreg de lungimi de semiunde, aşa încât turaţia posibilă a generatorului nu poate fi reprezentată de o funcţie continuă (s.n.). Aceasta este o indicaţie că numerele întregi au o mare influenţă asupra frecvenţelor posibile în transmisia sonică... Or, pare că ar fi o lege foarte generală în natură, ca lucrurile să se petreacă (în cazul sistemelor „legate”, n.n.) numai după legile armoniei; numerele întregi ar ghida atunci distribuţia vibraţiilor de orice natură...” (Gogu Constantinescu, Teoria sonicităţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, pp.233 şi 243). Cititorul a sesizat, desigur, asemănarea formală a acestei „condiţii” sonice cu cea de cuantificare introdusă de N. Bohr pentru modelul planetar al atomului.
95. De exemplu, prin tehnica măsurării „numerice” a semnalelor analogice.
96. Cum se susţine astăzi: „În contrast cu reprezentarea analogică a semnalului, la care mărimile sunt reprezentate prin semnale de măsurare continue, la reprezentarea numerică (...) se dispune numai de semnale de măsurare discrete, care pot fi obţinute prin eşantionare, cuantificare şi codificare. La cuantificare nu poate fi evitată o pierdere de informaţie...” (HÜTTE, Die Grundlagen der Ingenieurwissenschaften, Springer-Verlag, 1989).
97. Ştiinţa logicii, III,12.
CAPITOLUL 5
1. Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea încă nu se demarcaseră domeniile lucrurilor neînsufleţite şi respectiv al fiinţelor, socotite a fi accesibile prin trecerea doar a unor mici trepte statice, nesesizabile; totul era continuu în Lume şi „putem coborî – spunea Buffon – prin gradaţii imperceptibile de la creatura cea mai perfectă până la materia cea mai informă, de la animalul cel mai bine organizat până la mineralul cel mai brut” (cf. François Jacob, Logica viului, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p.56).
2. Victor Săhleanu, Bogdan Stugren, Mică enciclopedie de biologie şi medicină, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.117.
3. Mario Bunge, Ştiinţă şi filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, pp.303-305 şi 259. Aceleaşi lucruri le afirmă şi biologii înşişi: „Cu cât se extinde mai mult studiul organismelor vii, al comportamentului şi evoluţiei lor, cu atât mai mult se accentuează rupturile care se operează la fiecare nivel de integrare... Fiecare nivel de organizare reprezintă un prag (s.n.) unde se modifică brusc obiectele, metodele şi condiţiile de observaţie. Fenomenele decelabile la un nivel dispar la nivelul inferior; interpretarea lor nu este potrivită nici pentru un nivel superior (s.n.)” (François Jacob, op.cit., p.290).
4. François Jacob, op.cit., pp.156 şi 324.
5. Victor Săhleanu, Bogdan Stugren, op.cit., p.220.
6. „S-a recunoscut dintotdeauna că organismului îi trebuie un mediu extern ca să trăiască. Dar nu ştiu să se fi deosebit, înainte de mine, un mediu extern şi un mediu intern... Din 1855 susţin ideile mele asupra mediului organic intern în cadrul cursurilor mele de fiziologie generală de la Sorbona...” – Claude Bernard, Caiet de note, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp.250-251. Marele fiziolog visa să fie (ca) o globulă roşie, pentru a se putea plimba „cu bastonul în mână” prin acest mediu apos şi a observa astfel cum trăiesc celulele organismului ca nişte „animale acvatice”... (ibidem, p.21).
7. Victor Săhleanu, Bogdan Stugren, op.cit.
8. După expresia fericită a anatomistului Francisc Iosif Rainer; căci el nota (în „Planul unei lecţii”), cunoscând – desigur – ideile lui Claude Bernard: „După ce am situat organismele actuale în fluidul vieţii – filogeneză, ontogeneză – precizez următoarele puncte: particulele de substanţă vie din corpul nostru (celulele, n.n.) trăiesc cufundate în lichid: mediul intern, marea internă (s.n.), ca şi fiinţele cele mai simple, protozoarele. Din acest mediu intern ele îşi iau hrana trebuitoare, într-însul varsă produsele lor folositoare ori vătămătoare...”(Fr. I. Rainer, Jurnale, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979, p.294). Claude Bernard însuşi spunea: „Mediul intern trebuie să fie lichid, pentru că apa este indispensabilă reacţiilor chimice, cât şi manifestării proprietăţilor materiei vii. Numai printr-un artificiu de construcţie pot trăi în aer organismele animale şi vegetale. Nici unul din elementele lor histologice n-ar putea trăi în aer; ele ar pieri aici inevitabil sau ar cădea în stare de viaţă latentă prin uscare. Toate elementele histologice sunt, prin urmare, adevărate organisme elementare acvatice...” (op.cit., p.283).
9. „Corpurile brute n-au decât un singur mediu: mediul înconjurător. Corpurile vii au două medii:1) mediul înconjurător fizico-chimic şi 2) mediul organic. În acest din urmă mediu, animalul poartă tot ce-i trebuie – materialele sale lichide sau gazoase – în sângele său, propria sa temperatură. Cu cât animalul este mai evoluat, cu atât mediul organic are un rol protector mai important, dar cu atât organulele sale sunt mai delicate, iar mediul fizico-chimic acţionează mai puţin direct. La animalele cu sânge rece şi la vegetale mediul exterior acţionează mult mai direct decât la animalele cu sânge cald. De întocmit conform acestor idei un conspect general al fiinţelor, ca introducere la fiziologia generală. Toată această armonie imposibil să fie ignorată de către naturalist...” (Claude Bernard, op.cit., p.114).
10. Fritjof Capra, Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, pp.70-71.
11. David Halliday, Robert Resnick, Fizica, vol II, EDP, Bucureşti, 1975, p.16.
12. Asupra acestei corelări (subordonate) a revenit în repetate rânduri (şi) Claude Bernard: „Această determinare pare evidentă mai ales la fiinţele vii, care alcătuiesc un tot finit; ea îi apare în mai mică măsură fizicianului şi chimistului, care nu văd decât fragmente din fenomenele generale ale marelui tot...” (op.cit., p.69).
13. „Biochimia şi fizica, genetica şi fiziologia se topesc în acelaşi creuzet. Aceasta însemnă că biologia moleculară încetează să mai fie apanajul unor indivizi izolaţi, preocupat fiecare de o anume problemă sau de o anume specie. Ea solicită un efort conjugat al oamenilor şi al tehnicienilor. În acelaşi institut, în acelaşi laborator ajung să coopereze specialişti pe care-i separă formaţia lor iniţială, dar pe care-i reuneşte aceeaşi temă de investigaţie şi acelaşi material... Altădată constrânsă să se izoleze pentru a-şi defini obiectele şi metodele, biologia este astăzi condusă spre o strânsă conlucrare cu fizica şi cu chimia...” (François Jacob, op.cit., p.274).
14. În cazul organismelor vii, această suprafaţă /„înveliş” s-a impus de la sine atenţiei cercetătorilor, fiind evidentă: „Apoi este vorba de o remaniere în spaţiul în care se desfăşoară însăşi fiinţa vie, deoarece în puţinele combinaţii posibile organele nu se asociază la întâmplare, ci se dispun după un plan precis. Organele esenţiale sunt ascunse cât mai profund în organism. Cele accesorii se etalează la suprafaţă...Tocmai la suprafaţă, în acel înveliş care totodată separă şi uneşte organismul cu mediul său (extern, n.n.), se pot exercita, mai mult sau mai puţin direct, influenţele externe asupra fiinţei vii” (ibidem, pp.155 şi 216); „Nu contează dacă acest înveliş se prezintă sub formă de piele, de coajă sau de cochilie; tot ce este viu, tot ce este înzestrat cu viaţă prezintă un înveliş” (J.W.Goethe, cf. François Jacob, op.cit., p.128).
15. Cf. François Jacob, op.cit., p.114.
16. Cum s-a mai precizat, în cazul noţiunilor/conceptelor (noi) ale limbajului natural, inventată este doar denumirea („forma”) lor, în timp ce „cuprinsul”, conţinutul pe care îl reţin (comun, general, esenţial) preexista în real.
17. Claude Bernard, op.cit., p.134.
18. Victor Săhleanu, Bogdan Stugren, op.cit., p.186.
19. Hegel, Ştiinţa logicii, III, 217.
20. Fapt recunoscut (în principiu, cel puţin) de cercetătorii înşişi: „Pentru cei mai mulţi dintre noi este dificil să fim permanent conştienţi de limitările şi relativitatea cunoaşterii conceptuale. Datorită faptului că ne este mult mai uşor să cuprindem cu mintea reprezentarea realităţii decât realitatea însăşi, tindem să le confundăm pe acestea două şi să luăm conceptele şi simbolurile noastre drept realitate...” (Fritjof Capra, op.cit., p.25); „Astfel, într-un fel foarte subtil, putem (...) să cădem în capcana unei mişcări în care tratăm ceva ce-şi are originea în gândirea noastră proprie ca şi cum ar fi o realitate ce-şi are originea în ceva independent de această gândire...” (David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.117).
21. François Jacob, op.cit., pp.155-156 şi 144.
22. „Deseori descoperirea celulei îi este atribuită secolului al XVII-lea. Dar, deşi primele microscoape i-au permis lui Robert Hooke, Malpighi, Grew şi Leeuwenhoeck să vadă (...) şiruri de alveole pe care Hooke le-a botezat «celule», totuşi pe atunci nu exista posibilitatea de a face o generalizare pe baza structurilor astfel întrezărite şi nici de a le găsi vreun rost sau vreo întrebuinţare. Când Maupertuis şi Buffon încercaseră să introducă o discontinuitate în substanţa fiinţelor prin ideea de compoziţie elementară, ei nu au făcut decât să se comporte ca buni discipoli ai lui Newton (susţinător fervent al atomismului „modern”, n.n.). Particulele vii şi moleculele organice nu reprezentau decât mijlocul de a regăsi în corpurile vii natura discontinuă a materiei (s.n.) şi de a alinia lumea fiinţelor cu cea a lucrurilor, aşa cum o vedea mecanica secolului al XVIII-lea...” (François Jacob, op.cit., p.139).
23. „Odată cu Bichat apare un nivel suplimentar de organizare, un intermediar între organ şi moleculă. Ţesutul constituie termenul ultim al analizei pentru anatomist, elementul până la care se poate descompune un corp viu cu bisturiul şi cu foarfeca... Însuşi termenul de ţesut indică o continuitate (s.n.) a structurii. Continuitatea ţesutului corespunde oarecum totalităţii fiinţei vii, aşa cum o cere biologia de la începutul secolului al XIX-lea...” (ibidem. p.141).
24. „Corpul viu nu se fragmentează la infinit. El nu mai poate fi conceput ca o simplă asociere de elemente, aşa cum îl vedeau Maupertuis şi Buffon. Chiar când Oken emite o nouă concepţie despre compoziţia elementară a fiinţelor, este vorba de unităţi (celulele, n.n.) care nu sunt autonome şi alipite, ci dizolvate (s.n.) în totalitatea organismului... Pentru ca animalul să rămână o totalitate, celulele nu se află pur şi simplu alăturate, ca grăunţele într-un morman de nisip... Nu există deci incompatibilitate între concepţia unei compoziţii elementare a fiinţelor vii şi cea a totalităţii lor, cu condiţia ca fiinţa vie să fie considerată ca o integrare de unităţi... Unităţile elementare nu pot să se unească pur şi simplu, păstrându-şi individualitatea într-o fiinţă complexă. Ele trebuie să se contopească într-o individualitate nouă care le transcende” (ibidem, pp.141-142).
25. „Dezvoltarea chimiei şi teoria cinetică a gazelor au dus la ipoteza că materia este constituită din molecule şi atomi. Pentru chimist aceste particule reprezintă ultimii constituenţi din care sunt compuse corpurile solide, lichide sau gazoase...” (Max Born, Fizica atomică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.46).
26. „Pentru reprezentarea nechibzuită – spusese încă Hegel – continuitatea devine uşor compoziţie, adică relaţie exterioară a unilor între ei, relaţie unde unu e păstrat în absoluta lui rigiditate şi exclusivitate. Această exterioritate (...) e în general aceea de care rămâne legată atomistica şi pe care reprezentării îi este greu să o părăsească...” (Ştiinţa logicii, III, 214).
27. „Organismul nu este o colecţie (s.n.), ci un monolit” (François Jacob, op.cit., p.143).
28. Fr.I.Rainer, op.cit., p.61.
29. Ţel din păcate neatins (însă) tocmai în propriul domeniu de activitate: „Noi avem de-a face însă cu ştiinţa (fizicii – n.n.) de astăzi, în care aceste straturi reprezintă succese parţiale problematice...; căci sistemul conceptual de astăzi conţine incongruităţi profunde, de care ne vom izbi mai târziu...” (Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.103).
30. Op.cit., pp.101-102. În realitate, ambele răspunsuri ne apar ca fiind adecvate; căci adevărul „absolut”, cunoaşterea deplină a Naturii/„universului”, va rămâne un veşnic ideal, de care ne apropiem prin succesive reuşite parţiale ca adevăruri relative, referitoare la domenii sau niveluri/subniveluri calitativ-limitate ale realului fără sfârşit...
CAPITOLUL 6
1. „Care este obiectul, integral şi totodată concret al lingvisticii? Întrebarea este deosebit de grea şi vom vedea mai departe din ce motiv; să ne limităm aici să arătăm în ce constă această dificultate. Alte ştiinţe operează cu obiecte dinainte date (s.n.), care pot fi considerate apoi din diferite puncte de vedere; în domeniul nostru, nimic asemănător. Cineva rosteşte cuvântul franţuzesc nu: un observator superficial va fi înclinat să vadă în el un obiect lingvistic concret; dar cercetându-l mai atent va găsi aici, succesiv, trei sau patru lucruri complet diferite, după modul în care îl priveşte: ca un sunet, ca o expresie a unei idei, ca un corespondent al latinescului nudum etc. Nu numai că obiectul nu precede punctul de vedere, dar s-ar spune că punctul de vedere este acela ce creează obiectul (s.n.); de altfel, nimic nu ne spune dinainte că unul din aceste moduri de a considera faptul luat în discuţie este anterior sau superior faţă de celelalte...”(Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.35); „După ce, secole de-a rândul, vorbirea a fost socotită doar un mijloc de comunicare a gândirii şi după ce, de câtăva vreme, gândirea a ajuns să fie socotită de unii doar o iluzie care acompaniază utilizarea unui sistem de semne, a sosit din nou momentul să se urmărească rolul pe care îl joacă vorbirea în formarea şi dezvoltarea cunoştinţelor... La începutul veacului nostru (al XX-lea, n.n.), «dispăruse» materia printre ecuaţiile pozitiviştilor. Acum a început să «dispară» şi gândirea printre semnele structuraliştilor... După dispariţia materiei şi a gândirii era firesc să dispară şi omul...” (Henri Wald, „Vorbire şi cunoaştere”, în Orientări contemporane în teoria limbajului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, pp.11 şi 29-30).
2. „Între limbaj şi gândire raportul nu este de determinare, ci – ca să zicem aşa – de posibilitare (posibilizare?, n.n.): gândirea nu este determinată de limbă, ci «este făcută posibilă» de către limbă. Totodată, gândirea depăşeşte limba şi trece de la limbă la realitate. Obiectul gândirii îl constituie realitatea, nu semnificaţiile şi categoriile limbii, afară de cazul că gândirea însăşi este gândire despre limbaj, de exemplu filozofia limbajului. Dacă n-ar fi aşa, ar însemna că gramaticile şi dicţionarele limbii conţin deja gândirea...” (Eugeniu Coşeriu, în: Nicolae Saramandu, Lingvistica integrală. Dialog cu Eugeniu Coşeriu, Ed. Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1996, p.167).
3. „Conştiinţa, adică întoarcerea cunoaşterii asupra ei însăşi, gândirea gândirii, este posibilă deoarece vorbirea este singurul mijloc de comunicare capabil să vorbească despre el însuşi. Posibilitatea vorbirii despre vorbire permite menţinerea cuvintelor sub controlul critic al gândirii şi, eventual, schimbarea lor când nu mai corespund ideilor care s-au dezvoltat în şi prin ele. Ideile se dezvoltă continuu, în timp ce cuvintele tind să se fetişizeze şi să stânjenească dezvoltarea în continuare a ideilor...” (Henri Wald, op.cit., p.11); „Limbajul este în acelaşi timp condiţia şi manifestarea specifică a realităţii conştiinţei noastre, acest lucru fiind adevărat atât pentru funcţia sa de expresie, cât şi pentru cea de tăinuire... Cu alte cuvinte, prin limbaj se instituie posibilitatea pentru conştiinţă de a se deschide într-o relaţie cu altul, dar şi de a se închide în ea însăşi. Însă, dacă «fiinţa noastră vorbitoare» este în acest sens forma cea mai autentică a conştiinţei, realitatea ca atare a conştiinţei noastre apare, prin dialectica indeterminării expresiei, dincoace şi anterioară formulării verbale” (Henri Ey, Conştiinţa, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.40).
4. „(…) Articulând toate componentele şi funcţiile de mai sus, obţinem o reprezentare a procesului de comunicare constând din unsprezece componente: emiţător, transmiţător, mesaj, receptor, destinatar, cod, canal, zgomot, sens (intensiune), referent (extensiune) şi observator, şi unsprezece funcţii asociate: expresivă, de codificare, poetică, de decodificare, conativă, metalingvistică, fatică, perturbatoare, de conceptualizare (intensională), referenţială (extensională) şi terapeutică (de observare). În orice proces de comunicare sunt prezente toate componentele şi funcţiile, dar ierarhia şi interacţiunea lor diferă de la un proces la altul... Ajungem astfel la o problemă deosebit de importantă, aceea a influenţei reciproce a celor unsprezece funcţii ale comunicării, a delimitării lor... Un câmp vast de probleme, încă foarte puţin cercetat, se deschide aici...” (Solomon Marcus, „Comunicarea umană: un fapt comun şi o enigmă”, în Provocarea ştiinţei, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1981, pp.333-335).
5. Cercetătorii specializaţi înşişi vorbind despre „echivocul derutant” şi „ambiguitatea termenilor limbă, limbaj, pe care mulţi psihologi şi lingvişti n-au ştiut sau n-au putut să le evite” (A. Vraciu, Lingvistică generală şi comparată, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p.54).
6. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei, Bucureşti, 1975.
7. Le Petit Robert, Paris, 1969.
8. Dicţionar german - român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
9. Ferdinand de Saussure, op.cit., p.40. În pofida acestui îndemn, nici autorul însuşi nu s-a putut conforma până la capăt, adoptând terminologia franceză (langage, langue, parole) şi dând astfel serios de lucru lingviştilor pentru găsirea echivalenţelor în alte limbi (româna fiind, în acest sens, cu adevărat privilegiată) – v. şi op.cit., nota 68,p.334.
10. Ibidem, p.36.
11. Ibidem, pp.39-40. De reţinut că imaginea „acustică”/„verbală” nu este o entitate concretă, ontică, ci „urma” mentală indusă (produsă) de vorbirea concretă.
12. Distincţia între paronimele „imaginat” şi „imaginar” se face în sensul lui Gottlob Frege: „Vorbim adesea despre ecuator ca despre o linie imaginară; ar fi însă fals să spunem că este o linie imaginată; ea nu provine din gândire, nu este rezultatul unui proces psihic (pur subiectiv, n.n.), gândirea nu face decât să o recunoască, să o conceapă ca atare. Dacă a fi recunoscut ar înseamnă a fi generat, atunci nu am putea afirma nimic pozitiv despre ecuator, referitor la perioada care precedă această pretinsă geneză” (Fundamentele aritmeticii, Ed. Humanitas, Bucureşti,2000, p.83).
13. Henri Wald, op.cit., p. 31.
14. „Limba nu intră în considerare aici, decât potrivit determinaţiei specifice (s.n.), de a manifesta, ca produs al inteligenţei, reprezentările acesteia, într-un element exterior (s.n.)” – spunea odinioară Hegel (Filozofia spiritului, 340).
15. Ferdinand de Saussure, op.cit., p.44.
16. „Abstracţiile sunt însă primejdioase numai dacă sunt false. Altminteri sunt indispensabile procesului de cunoaştere şi de dominare a unităţii contradictorii dintre om şi natură. Fără abstracţii este imposibilă cucerirea concretului. Iluzorii pot fi şi senzaţiile, nu numai noţiunile. A renunţa la concepte înseamnă a renunţa la căutarea adevărului de frica erorilor care pot fi comise pe parcurs. Eroarea este însă umbra firească a înălţimii pe care o poate atinge gândirea umană. Gândirea nu poate înainta numai de la un adevăr la altul; ea se desfăşoară în tensiunea continuă dintre adevăr şi eroare. Şi cu cât gândirea ţinteşte un adevăr mai general, cu atât este ea mai pândită de erori, cu cât se înalţă mai mult deasupra primelor semnificaţii ale cuvintelor, cu atât trebuie mai (mult) controlată de practică şi de logică. Practica o confruntă direct cu realitatea, iar logica o confruntă indirect cu realitatea, prin intermediul raţiunii...” (Henri Wald, op.cit., p.41).
Cât priveşte denumirea (improprie) dată lucrului imaginat de Saussure, respectiv impactul uriaş al acestei „deturnări” asupra destinului lingvisticii în secolul 20, ele sunt întru totul asemănătoare cu cazul „continuului” matematic (propriu-zis aritmetic, discretizat), ce a înlocuit – subtil şi derutant – continuul geometric, „adevărat” (v. cap. 12); sau, în domeniul artelor plastice ale aceluiaşi secol, producţiile numite „abstracte”, în fapt abstracţioniste, evazioniste („arbitrare” – în termenii lui Tudor Vianu), ce au „uzurpat” (şi ele) nobilul titlu al creaţiilor cu adevărat abstracte („valabile” – în aceiaşi termeni), adică de tip brâncuşian (v. şi D. Daba, Brâncuşi, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, pp.89-104).
17. Op.cit., pp.40-41. Tullio De Mauro atribuie această „inconsecvenţă” spiritului pozitivist al vremii (căruia autorul Cursului a fost „obligat” să i se conformeze): „Astăzi, într-un cadru epistemologic profund diferit de cel în care Saussure şi-a dezvoltat gândirea, termenii acestei probleme ne sunt clari... E de la sine înţeles că astfel de abstractizări operează efectiv în mod «concret» când reglează comportamentele lingvistice individuale. Trăgând această dublă concluzie (caracterul «abstract» al entităţilor limbii şi eficacitatea lor «concretă»), Saussure s-a lovit de o dificultate epistemologică şi terminologică legată de cultura şi de epoca sa. Analizele lui Saussure se situează pe fundalul epistemologiei kantiene, idealiste şi pozitiviste. Pentru o asemenea epistemologie, abstracţia este «eine negative Aufmerksamkeit» (Kant), ea este limitatul, separatul sau aşa-numitul «Falsch»... Ea nu are în interpretările pozitiviste cele mai rudimentare forţa «faptului»... Mişcarea de reevaluare a «abstractului» are rădăcini complexe şi multiple... În afară de filozofi, trebuie să amintim de anumite sectoare ştiinţifice: psihologia percepţiei şi epistemologia genetică au contribuit, în mod divers, la punerea în valoare a importanţei primordiale a proceselor de abstractizare şi a entităţilor abstracte. Numele lui Saussure este legat de originile acestei mişcări (în ultimul secol şi doar în ştiinţă căci, altfel, filozofia clasică – în special cea hegeliană – subliniase de multă vreme aceste lucruri, n.n.). Dar, tocmai din această pricină, lipsit de referinţe epistemologice valide şi de o terminologie adecvată, el este nevoit, pe de o parte, să recunoască şi să sublinieze caracterul nonconcret, formal şi deci abstract (s.n.) al entităţilor lingvistice; pe de altă parte, împotmolit într-o terminologie şi într-o epistemologie în care abstrait nu înseamnă decât «marginal» (Peirce), «ireal», «fals», Saussure este obligat să declare că entităţile limbii «nu sunt deloc abstracte», în măsura în care ele operează efectiv...” (în: Ferdinand de Saussure, op.cit., nota 70, pp.337-338).
Şi totuşi, vorbind (astăzi) şi despre „concretul logic” (sau psihologic), dăm din nou peste himera abstractului... concret! De aceea, pentru evitarea oricărei ambiguităţi, concretul obişnuit („clasic”) trebuie să fie – şi el – caracterizat suplimentar: „sensibil”/senzorial, „fizic”/material, ontic etc.
18. „Limba este un sistem ale cărui părţi pot şi trebuie să fie considerate sincronice” – Curs de lingvistică generală, p.103.
19. Ibidem, pp.85-86. Termenul ultim este, într-adevăr, nepotrivit, deoarece în limba „uzuală” el trimite la ceva concret, „material” (în timp ce „semnul” lingvistic este abstract): „Semn: obiect, eveniment sau acţiune care indică un fenomen material, o stare afectivă, o stare volitivă sau un proces de ordin intelectual. Astfel se disting: s. materiale (de exemplu, fumul ca s. al focului), s. naturale (de exemplu, râsul, plânsul, gesturile care exprimă o stare afectivă sau volitivă), s. instituite prin convenţie socială (de exemplu, simbolurile elementelor componente ale unei expresii logice)” – Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978.
20. Logica, 3.
21. Ibidem, 7.
22. Faptul fiind afirmat – dar numai în principiu – şi de către Saussure însuşi: „Entitatea lingvistică nu există decât prin asocierea semnificantului şi a semnificatului; de îndată ce nu reţinem decât unul dintre aceste elemente, ea se prăbuşeşte; în locul unui obiect concret, nu mai avem în faţa noastră decât o pură abstracţie...” (op.cit., p.119).
23. Pentru analiza critică detaliată, specializată a demersului saussurian, v. Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997. O privire generală asupra contribuţiei Profesorului Eugeniu Coşeriu şi a Şcolii de la Tübingen la dezvoltarea lingvisticii moderne poate fi găsită şi în paginile revistei Rostirea Românească (An IV, nr. 7-8-9, iulie-august-septembrie 1998, pp.39-60), ce a publicat materialele ocazionate de conferirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu distinsului cărturar.
Trebuie menţionat şi faptul că, în pofida „răsturnării” normei lingvistice saussuriene (normă relevată – de către A. Meillet – ca fiind „copia” faptului social definit de către Emile Durkheim), Eugeniu Coşeriu a subliniat şi meritele excepţionale ale lui F. de Saussure la cunoaşterea fenomenului lingvistic (am putea spune – chiar – că în absenţa acestei mari „provocări”, probabil că nici „răspunsul” coşerian nu ar fi avut anvergura cunoscută astăzi): „Faptul că paralogismele sunt ale lui Durkheim şi nu ale lui Saussure nu întăreşte conceptul saussurian de «limbă», ci numai arată cât de periculos este să te bazezi fără rezerve pe concepte de o valabilitate îndoielnică, dezvoltate în alte discipline, în loc să te bazezi pe realitatea obiectului studiat. Numai genialitatea şi ascuţitul său simţ lingvistic i-au permis lui Saussure să vadă anumite aspecte esenţiale ale limbii, în ciuda conceptului, cu un fundament atât de şubred, pe care şi-l formase despre limbă (căci nu le-a văzut graţie acestui concept). A menţine, însă, acest concept reprezintă un risc grav pentru cei ce nu au genialitatea şi simţul lingvistic al lui Saussure...” (Sincronie, diacronie şi istorie, p.37).
24. Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, p.41. Profesorul Coşeriu aplica, astfel, în cercetarea lingvistică proprie, „filozofia practică” a cunoaşterii în general, deprinsă de la marii săi maeştri (recunoscuţi ca atare: Aristotel şi Hegel): „După convingerea mea, teoria nu este o construcţie arbitrară şi abstractă. Ea este, mai întâi, intuiţia universalului în fapte şi, apoi, formularea explicită şi reflectată a acestui universal. Asta înseamnă, pentru mine, trei lucruri:
(1) Nu există nici o opoziţie reală între studiul faptelor şi studiul teoretic. Teoria este întotdeauna teoria realităţii (s.n.) şi nu o construcţie a priori.
(2) Tocmai pentru că teoria este reflectarea universalului prezent în fapte, realitatea nu poate fi ignorată (s.n.). E nevoie să cunoşti fapte. Nu e adevărat că teoria este valabilă chiar dacă nu se aplică, fiind contrazisă de fapte.
(3) Teoria nu este un model abstract (s.n.), care se aplică faptelor, ci chiar fundamentul cercetării empirice, pe care îl ai – într-o măsură – în mod intuitiv înainte de examinarea faptelor, în timpul cercetării lor şi după încheierea cercetării. Între teorie şi fapte există un raport dialectic: cercetarea faptelor depinde de teorie, dar, în acelaşi timp, influenţează teoria, astfel că teoria, la sfârşitul cercetării, nu mai este aceeaşi cu care ai început...” (cf. Lingvistica integrală, p.164).
25. Ibidem, p.20.
26. „La această idee, lingvistica istorică – lingvistică integrală, ajunsesem de mai înainte, dar a fost formulată mai târziu, Humanwissenschaften und Geschichte (1979), care a fost discursul de recepţie la Academia norvegiană, apoi într-un articol, Von Primat der Geschichte (1980), şi în altele mai târziu. Însă ideile – cel puţin până la integrarea descrierii în diacronie, în istorie, şi depăşirea diacroniei în istorie – erau deja în Sincronia, diacronia e historia (1958), care a fost cartea mea cea mai importantă...” (cf. Lingvistica integrală, p.32).
27. Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică, Ed. Echinox, Cluj, 1995, pp.18-19.
28. Sincronie, diacronie şi istorie, p.29.
29. „Limba există în colectivitate sub forma unei sume de amprente (s.n.) depuse în fiecare creier, aproape ca un dicţionar ale cărui exemplare, toate identice, ar fi repartizate între indivizi... Acest mod de existenţă a limbii poate fi reprezentat prin formula: 1 + 1 + 1 + 1+...= I (model colectiv) (Ferdinand de Saussure, op.cit., p.44).
30. „Limba este un sistem ale cărui părţi (s.n.) pot şi trebuie să fie considerate sincronice... Primul lucru care ne surprinde în această organizare sunt solidarităţile sintagmatice: aproape toate unităţile limbii depind fie de ceea ce le înconjoară în lanţul vorbit, fie de părţile (s.n.) sale; părţile (s.n.), de asemenea, au valoare în virtutea locului lor în întreg şi iată de ce raportul sintagmatic dintre parte şi întreg este la fel de important ca şi acela dintre părţi...” (Ferdinand de Saussure, op.cit., pp.103 şi 139); „Un sistem nu este alcătuit din suma părţilor (s.n.), sensul întregului este imanent fiecăruia dintre elementele sale constitutive; aceasta este intuiţia fundamentală a structuralismului... În definiţia sa cea mai generală, structuralismul nu e altceva decât o propensiune lucidă de a ţine seama de interdependenţa şi interacţiunea părţilor (s.n.) în sânul întregului...” (Jean Starobinski, Il Saggiatore, 1965) etc.
31. „Când vorbim de procese care afectează corpul uman, acestea nu afectează numai partea, ci şi întregul. Această relaţie este conceptualizată în lingvistica actuală sub numele de inalienabilitate. Sau, cu un termen poate mai cunoscut, posesiune inalienabilă. Nu este vorba de faptul că, în realitate, nu putem să tăiem un deget sau un nas, ci de faptul că vorbitorul doreşte să prezinte în momentul respectiv relaţia dintre parte şi întreg, dintre corp ca un întreg şi o parte a corpului, sub forma aceasta de solidaritate... Nu încerc că fac generalizări, ci încerc să văd cum relaţia aceasta dintre întreg şi parte este interpretată de anumite grupuri etnice. Şi (...) un grup de lingvişti australieni au hotărât să publice un volum intitulat «Gramatica părţilor corpului», în engleză «Body Grammar», în care au strâns laolaltă studii despre tot felul de limbi...”(Maria Manoliu–Manea, rev. Interval, nr. 4-5, Bucureşti, 1990, pp.14-17); „În lingvistica mai recentă, s-a vorbit mult de o sintaxă a părţilor corpului, în realitate o sintaxă a numelor părţilor corpului omenesc...” (Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe – supliment al Anuarului de lingvistică şi istorie literară, T.XXXIII, 1992-1993, Seria A: Lingvistică, Iaşi, 1994, p.33).
32. Cum ar fi spus Eminescu.
33. Eugeniu Coşeriu, în Lingvistica integrală, pp.164 şi 130-131.
34. V. şi D. Daba, R. Daba, „Dialectica relaţiei parte – întreg şi unele incidenţe asupra analizei structural–sistemice a limbajului”, Lucrările Congresului al IV-lea al filologilor români, Timişoara, 4-6 iulie, 1991.
35. „Raportul mecanic constă, în forma sa superficială (...), în faptul că părţile sunt independente unele faţă de altele şi faţă de întreg” (Hegel, Logica, 269); „Tot ce e organic este ceva ce se distinge în sine însuşi, menţinând multiplicitatea în unitate” (Filozofia naturii, 474); „ (...) raportul exterior şi mecanic al întregului şi părţilor (s.n.) nu este suficient pentru a cunoaşte viaţa organică – aici cu sensul de viaţă propriu-zisă, n.n – în adevărul ei...” (Logica, 268).
36. Logica, 268. Sintagma „în şi mai mare grad” exprimă (indirect) faptul esenţial că organicitatea, sistemicitatea „formaţiilor lumii spirituale” (deci, implicit, a limbajului) este superioară celei specifice sistemelor biologice, vii.
37. „Când auzim o limbă necunoscută – spunea F. de Saussure -, nu suntem în stare să spunem cum trebuie să fie analizată suita de sunete; aceasta pentru că analiza nu poate fi făcută dacă nu se ţine seama decât de aspectul fonic al fenomenului lingvistic... O suită de sunete nu este lingvistică decât dacă reprezintă suportul unei idei (s.n.); luată în sine, ea nu mai este decât materia unui studiu fiziologic...” (op.cit., pp.120 şi 119).
38. Impresia aceasta îi este sugerată intelectului şi de evidenta continuitate („lineară”) a actului vorbirii: „(...) se ştie că lanţul fonic are drept primă caracteristică aceea de a fi linear. Considerat în sine, el nu este decât o linie, o panglică continuă (s.n.)...” (Ferdinand de Saussure, op.cit., p.120).
39. „Unităţile saussuriene au rămas mult timp fără o denumire mai precisă. Frei (1941) a propus denumirea de monem (atunci definit ca «semn al cărui semnificant este indivizibil»), confirmată apoi (Frei, 1950: «al cărui semnificant nu poate fi divizat în semnificanţi mai mici»). În tradiţia lingvistică a Statelor Unite, unităţile minime ce corespund monemelor sunt numite morfeme («minimum meaningful elements in utterances»). Lucidi, de pe poziţii saussuriene, a propus dimpotrivă denumirea de iposema, reluată, cu sensuri oarecum divergente între ele şi în raport cu sensul lui Lucidi, de Belardi (1959), Godel (1966)” – De Mauro, în Curs de lingvistică generală, nota 207, p.372 – n.n.
40. Eugen Coşeriu, „Principii de sintaxă funcţională”, în Prelegeri şi conferinţe, p.75.
41. Înţeles întemeiat, împlinit, adeseori chiar fără a se mai aştepta încheierea efectivă a propoziţiei sau frazei, „punctul” ei final (fapt posibil numai datorită con-textului organic). Este cu adevărat remarcabil faptul că „ingineria” software de ultimă oră se aproprie tot mai mult de această fenomenologie (auto)generativă, prin promovarea unor modele de sisteme autoconfigurante cu arhitecturi multi-flux, bazate pe componente ierarhizate şi având o structură internă flexibilă.
42. Metafizica, VIII, 3, 1043 b.
43. Fizica, II, 3, 195 a. De unde rezultă că spre deosebire de „lanţul” fonic (de tip „panglică”), o continuitate de segmente – fie ele şi neomogene – strict alăturate (prin contact), lanţul lingvistic se aseamănă extrem de mult cu cel fizic, real: „verigile” sale semnificante se pot succede fără a se atinge, dar asigurând – totuşi – continuitatea exprimării. Sau, ca model şi mai sugestiv, poate fi ales „lanţul” radiativ electromagnetic (v. subcap. 10.1), ale cărui „verigi” nu sunt gata făcute şi asamblate ca întregi, ci se nasc progresiv (una din celelalte); cu atât mai mult (această asociere), cu cât suportul biofizic real al gândului/ideii este tocmai unda cerebrală.
De menţionat că (şi) Ferdinand de Saussure vorbea despre „undele lingvistice”, dar cu trimitere (doar) la „propagarea faptelor de limbă”, respectiv „pentru a desemna limitele geografice ale unui fapt dialectal; linia izoglosematică este precum marginea extremă a unei inundaţii care se extinde, dar care poate şi să se retragă...” (op.cit., p.208).
44. Căci în absenţa acestui „mediu” limbajul nici măcar nu se poate naşte. Este cunoscut – în acest sens – faptul că un nou-născut uman părăsit de comunitate şi crescut printre animale până la câţiva ani, nu mai poate deprinde (readus fiind) graiul articulat, gândirea umană (şi rămânând, practic, la stadiul de „animal”). Deci limbajul (ca şi umanitatea însăşi a fiinţei „umane”) este numai o „promisiune”, o posibilitate ce urmează a se împlini (doar) în „câmpul” socio-cultural comunitar (şi nu un dat integral aprioric, „înnăscut”: „Am spus deja că toate conduitele comportă un aspect înnăscut şi unul dobândit, dar că nu se ştie unde se află frontiera dintre ele...” – Jean Piaget, în Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1988, p.311). În acelaşi sens (şi vorbind despre „limba reală în existenţa ei concretă”) se pronunţa şi Eugeniu Coşeriu: „Dar această limbă nu poate fi izolată de «factorii externi» - adică de tot ceea ce constituie materialitatea, istoricitatea şi libertatea de expresie a vorbitorilor...” (Sincronie, diacronie şi istorie, p.15).
45. „Membrele şi organele devin simple părţi numai în mâinile anatomistului, însă acesta nu mai are de-a face cu corpuri vii, ci cu cadavre...” – Logica, 268.
46. Maria Manoliu–Manea, rev.cit. Desigur, asta nu înseamnă defel că formalizarea nu are valoarea şi relevanţa ei deosebite; dar numai cu conştiinţa limitelor inerente impuse de folosirea unor modele (abstracte) în analizarea, în studiul „aritmetic-analitic” al limbajului real.
47. „(...) la învăţarea cititului în mod raţional nu se începe cu cititul unor cuvinte sau chiar silabe întregi, ci cu elementele (s.n.) cuvintelor şi silabelor şi cu semnele tonurilor abstracte...” (Ştiinţa logicii, V., 299); „În legătură cu limbajul sonor, ca fiind limba originară, putem aminti şi de limba scrisă, totuşi numai în trecere; ea este doar o dezvoltare mai departe, în domeniul particular al limbii, care recurge la ajutorul unei activităţi practice exterioare. Limba scrisă se desfăşoară pe terenul intuiţiei spaţiale imediate, din care ea îşi ia şi în care îşi produce semnele. Mai precis, limba hieroglifelor desemnează reprezentările prin figuri spaţiale, în schimb limba alfabetică semnifică sunete care sunt ele înseşi semne. Ea constă prin urmare din semne ale semnelor, - şi anume, descompune semnele concrete ale limbii sonore, cuvintele, în elementele lor simple (s.n.), şi dă semne acelor elemente...” (Filozofia spiritului, 342); „Dacă ar urma să tratăm despre limbă în mod concret, atunci ar trebui să revenim pentru materialul (lexicul) ei, la punctul de vedere antropologic, mai precis, psihic-fiziologic (...), iar pentru formă (gramatică), să anticipăm pe acela al intelectului... – Formalul limbii (...) este opera intelectului, care îşi imprimă într-însa categoriile sale: instinctul acesta logic dă naştere elementului gramatical (s.n.) al ei...” (ibidem, 341). Altfel spus (şi din nou, dar mai scurt), „împărţirea” textului în fraze, a frazelor în propoziţii, a acestora în „părţile” lor sintactice sau de vorbire, a cuvintelor în silabe şi chiar a acestora din urmă în litere, nu este – cum pare – o simplă partiţie, o segmentare a mesajului/„ideii” transmise, ci o des-compunere, o de-structurare a sistemelor (respectiv subsistemelor) respective, ca întreguri organice, în elementele lor structural-discrete.
Ferdinand de Saussure intuise, odinioară, subtilitatea unora dintre aceste „date” sistemice, spunând: „Limba prezintă caracteristica ciudată şi izbitoare de a nu oferi nişte entităţi perceptibile la prima vedere, fără ca totuşi să încapă vreo îndoială că ele există şi că funcţionarea lor constituie limba... Este extrem de greu să discerni într-un lanţ fonic jocul unităţilor ce se întâlnesc aici şi să spui cu ce elemente concrete operează limba... E o mare iluzie să considerăm un termen numai ca unire a unui anumit sunet cu un anumit concept (date ca atare, „întregi”, n.n.). A-l defini astfel, ar însemna a-l izola de sistemul din care face parte; ar însemna să credem că putem începe prin termeni şi că putem construi sistemul făcând suma lor (s.n.), când, dimpotrivă, trebuie să pornim de la întregul solidar pentru a obţine, prin analiză, elementele (s.n.) pe care le cuprinde... Unitatea concretă trebuie căutată în altă parte decât în cuvânt (s.n.)...” (op.cit., pp.122, 121 şi 127).
48. Ştiinţa logicii, III, 12.
49. Logica, 5.
50. „Problema fundamentală a filozofiei limbajului este să răspundă la întrebarea «ce este limbajul»?, pe când lingvistica cercetează nu atât ce este limbajul în esenţa sa (s.n.), cât mai curând modul cum se manifestă limbajul în formele sale istorice, care sunt limbile” – Eugenio Coşeriu, Introducere în lingvistică, p.19.
51. Filozofia naturii, 19.
52. Eugeniu Coşeriu, „Filozofia limbajului”, în Prelegeri şi conferinţe, p.8.
53. „Vorbirea nu este numai un mijloc de comunicare a cunoştinţelor, ci şi principalul mijloc de formare a lor; vorbirea nu este haina gândirii, ci chiar trupul ei (s.n.); vorbirea este materia cea mai apropiată de spirit; gândirea este o creaţie a vorbirii, dar o dată creată, gândirea îşi are demersurile ei proprii, ireductibile la vorbirea care o face posibilă...” – Henri Wald, op.cit., p.11.
54. „Singularul se dovedeşte (...) ca cel mai apropiat de individual (motiv pentru care au fost adesea identificaţi). Dar individualul ţine de domeniul existenţei (există efectiv), pe când singularul de cel al fiinţei (în unicitatea ei – n.n.)” – Alexandru Surdu, Actualitatea relaţiei gândire – limbaj, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.176.
55. Iar faptul (relevat de F. de Saussure, v. nota 9 de mai sus) că termenii care numesc aceste realităţi în diverse limbi sunt „ambigui” (germana a reţinut prima sinonimie, iar latina pe cea de a doua), s-ar putea datora istoriei reale a vorbitorilor acestor limbi: în timp ce la romani a prevalat individualismul retoric de forum, la germanici (mai fărâmiţaţi) hotărâtoare a fost, dimpotrivă, forţa comunitară (inclusiv lingvistică).
56. Într-adevăr, se ştie că vrând să distingă cu claritate între obiect şi concept, marele logician, după ce afirmase că „articolul hotărât la singular indică totdeauna (s.n.) un obiect (spre exemplu: calul – acesta, n.n.), în timp ce articolul nehotărât însoţeşte un nume de concept (spre exemplu: noţiunea/ideea – un cal, oarecare, n.n.)”, spune şi următoarele: „Cuvintele «conceptul „cal” » desemnează un obiect – datorită articulării !, n.n. -, dar tocmai de aceea ele nu desemnează un concept, în accepţia pe care o dau eu acestui cuvânt...” (Gottlob Frege, „Despre concept şi obiect”, în Scrieri logico-filozofice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,p.293). Deci, „conceptul” nu (mai) este concept, ci... obiect! O adevărată festă jucată intelectului logicist de „forma”/aparenţa lingvistică, o scamatorie prin care aceasta („numele” gramatical) a substituit conţinutul semnificat (aici abstract). Pentru a ieşi dintr-un asemenea impas trebuie să apelăm – prin urmare – nu la formele gramaticale ale limbii (articolul lipsind, de altfel, din unele limbi), ci, în primul rând, la gândirea raţională (şi nu doar „logică”, deoarece aceasta este întru totul satisfăcută de judecata lui Frege).
Problema articolului (şi – de fapt – a absenţei acestuia) a fost reluată şi lămurită cu claritate de către E. Coşeriu: „Când treci de intuiţie şi îl interpretezi în mod reflexiv, atunci articolul este o cucerire extraordinară, fiindcă permite să deosebeşti obiectul, cu articol, de concept, fără articol. Adică, să deosebeşti omul ca obiect, chiar ca ens, de conceptul de «om», de «a fi om». Când spui cineva este om, avem întrebuinţarea fără articol, adică e clasă, e «modul de a fi». Şi n-am putea spune că nu mai este nevoie să se facă filozofie, pe motiv că filozofia e făcută deja în limbă; nici că nu mai e nevoie să facem explicit distincţia între «obiect» şi «concept», între «actual» şi «virtual», între ens şi esentia. În multe limbi fără articol (în chineză, în rusă) s-a făcut totuşi filozofia esenţei. Când scrii într-o limbă fără articol şi ai ca model o limbă cu articol, e greu să traduci nemijlocit; trebuie să insişti ca să arăţi ce anume vrei să spui... Există, fără îndoială, în fiecare limbă, puncte de plecare pentru gândire (s.n.). Aşa, de exemplu, într-o limbă care posedă articolul, în care, adică, există – ca fapt de intuiţie lingvistică – diferenţa dintre concept şi obiect, este mai uşor să se exprime această distincţie ca distincţie reflectată şi formulată în mod explicit. Dar distincţia dintre concept şi obiect, existentă în planul gândirii (s.n.), se poate exprima şi în limbi care nu posedă articolul” (cf. Lingvistica integrală, pp.107 şi 167).
57. Şi aceasta, în pofida faptului că, în acelaşi „sens larg”, ceea ce conţine/exprimă limba este un universal: „Întrucât limba e opera gândului, în ea nu poate fi exprimat nimic ce nu e universal” (Logica, 37).
58. Caracterul abstract-conceptual al „limbajului” este relevat direct (şi) de practica „experimentală”: niciodată nu întrebăm pe cineva ce „limbaj” vorbeşte (deoarece ştim că acesta este limbajul... uman), ci – întotdeauna – ce limbă (concretă, dată) vorbeşte.
59. „Acţiunea reciprocă – spunea Hegel – este, fără îndoială, cel dintâi adevăr al raportului de cauză la efect şi stă, ca să zicem aşa, în pragul conceptului; cu toate acestea, tocmai de aceea nu putem rămâne la folosirea acestui raport atunci când e vorba de cunoaşterea prin concept... Privit mai de aproape, ceea ce este nesatisfăcător în aplicarea raportului de acţiune reciprocă ţine de faptul că acest raport, în loc să aibă valoarea unui echivalent al conceptului, cere mai curând el însuşi să fie cunoscut în adevărata lui natură, şi aceasta se întâmplă prin faptul că cele două laturi ale sale nu sunt lăsate ca ceva nemijlocit dat, ci (...) ele sunt recunoscute ca momente ale unui al treilea (s.n.), a ceva mai înalt, care este tocmai conceptul” (Logica, 309).
60. Iar pe această bază s-ar putea completa partea următoare a aprecierii lui E. Coşeriu: „Nimic nu ne îndreptăţeşte să considerăm pe unul dintre cei doi poli ca primar (tocmai situându-ne pe terenul vorbirii, cuprindem în acelaşi timp vorbirea şi limba. Aceasta pentru că limba e conţinută în vorbire, pe când vorbirea nu e conţinută în limbă...)”. Numai limba „virtuală”/gândită – nu conţine faptul vorbirii (respectiv al rostirii sau scrierii).
61. Alexandru Surdu, op.cit., p.184.
62. Constantin Noica, Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.57.
CAPITOLUL 7
1. Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.315.
2. Ibidem.
3. Isaac Newton, Principiile matematice ale filozofiei naturale, cf. Materia, spaţiul, timpul în istoria filozofiei, vol I, Ed. Minerva (BPT), Bucureşti, 1982, pp.257-258.
4. „De aceea şi spun ei – atomiştii, (n.n.) – că Nefiinţa există tot aşa de bine ca Fiinţa, precum şi Golul tot aşa de bine ca şi ceea ce are un Corp, şi, după ei, acestea sunt cauzele Universului considerat doar ca materie” (Aristotel, Metafizica, I, 5, 985 b).
5. Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p.478.
6. Epicur, cf. Diogene Laertios, op. cit., p.474.
7. Émile Borel, L'espace et le Temps, Librairie Félix Alcan, Paris, 1923, p.49.
8. Căci Newton mai spunea: „Spaţiul absolut (abstract, „matematic” – n.n.) şi cel relativ (concret, fizic – n.n.) sunt aceleaşi (s.n.) ca specie...” (op.cit., p.285). Reamintim că Hegel avea să precizeze în acest context (cu trimitere directă la autorul Principiilor matematice): „Newton trata conceptele ca pe nişte lucruri sensibile...”. Este interesant de observat că Leibniz, marele contemporan al lui Newton, era conştient (în principiu, cel puţin) de avatarurile unei asemenea substituţii (nedorite) de planuri: „Această halandală (...) se datoreşte unei confuzii între planul realului şi cel al idealului, sau (...) erorii de perspectivă pe care o săvârşesc mulţi oameni fiindcă nu ştiu a desluşi desfacerea în părţi (concrete, n.n.) de rezolvarea în concepte” (Leibniz, Scrisoarea către Bourguet din 5 august 1715, cf. Dan Bădărău, G.W.Leibniz. Viaţa şi personalitatea filozofică, Ed. Ştiinţifică, 1966, p.150).
9. G.W.F.Hegel, Filozofia naturii, 63.
10. Stephen W.Hawking, Scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.33.
11. Fizica, IV, 8, 216 b.
12. Ibidem.
13. Continuitate ce va fi recunoscută de Ştiinţă – cel puţin în principiu – abia peste două milenii, la începutul secolului XX, o dată cu realitatea fizică numită câmp, ce a „ocupat” atât vidul cosmologic cât şi pe cel cuantic.
14. Fizica, IV, 4, 211a – 212a.
15. Ibidem, IV, 11, 219a – 219b.
16. „Soluţiile pe care le dă Aristotel acestor formaţii dialectice merită o înaltă preţuire şi sunt conţinute în conceptele lui cu adevărat speculative despre spaţiu, timp şi mişcare” (Ştiinţa logicii, III, 228).
17. Filozofia naturii, 45-47.
18. Cu gândul, desigur, la spusele predecesorilor săi: „Timpul este sfârşitul şi începutul tuturor; în el (s.n.) se află toate...” (Heraclit); „Toate se află în timp (s.n.)...” (Newton); „Timpul este deci dat apriori. Numai în el (s.n.) este posibilă întreaga realitate a fenomenelor...” (Kant) etc.
19. Filozofia naturii, 53-54.Acestor adânci precizări, moderne (deci profund adevărate) şi astăzi, Hegel le ataşa (pentru „întărire”) şi următorul Adaus: „Timpul nu este oarecum un recipient în care se află situat totul, ca într-un fluviu care curge, zmulgând totul şi ducându-l la vale. Timpul este doar abstracţia acestei consumări. Fiindcă lucrurile sunt finite, de aceea ele sunt în timp, şi nu fiindcă ele sunt în timp de aceea pier; ci lucrurile înseşi sunt temporalul, a fi temporale constituie determinaţia lor obiectivă (s.n.). Procesul lucrurilor reale el însuşi constituie deci timpul...” (ibid., 55).
20. Fapt ilustrat convingător, în epoca modernă, de teoria relativităţii („uitându-se”, însă, geniala anticipare hegeliană): „Timpul era complet separat de spaţiu şi independent de acesta. Majoritatea oamenilor ar spune că acesta este un punct de vedere de bun simţ... Deşi aparent noţiunile noastre de bun simţ acţionează corect când se tratează obiecte ca merele sau planetele, care se deplasează relativ lent, ele nu mai acţionează pentru obiecte care se deplasează cu sau aproape de viteza luminii... Teoria relativităţii ne forţează să ne schimbăm fundamental ideile despre spaţiu şi timp. Trebuie să acceptăm că timpul nu este complet separat de spaţiu, ci se combină cu acesta formând un obiect numit spaţiu-timp... În teoria relativităţii nu există timp absolut unic, dar în schimb fiecare individ are propria sa măsură a timpului, care depinde de locul către care se deplasează şi de modul în care se deplasează” (Stephen W.Hawking, op.cit., pp.33 şi 37).
21. „Sunt convins că filozofii au săvârşit un act dintre cele mai dăunătoare prin faptul că au transpus anumite concepte fundamentale ale ştiinţelor naturii din domeniul empiricului şi utilului, accesibil controlului, în înălţimile inatacabile ale necesităţii logice, ale aprioricului... Aceasta este îndeosebi valabil pentru conceptele noastre de timp şi spaţiu, pe care fizicienii, constrânşi de realităţi au trebuit să le coboare din Olimpul aprioricului pentru a le remania şi a le aduce din nou în stare de a fi utilizabile” – va spune A.Einstein (Teoria relativităţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, pp.8-9).
22 Filozofia naturii, 65 şi 53.
23. A.Einstein, op.cit., pp.40-41.Cititorul (avizat) a sesizat, desigur, polisemantismul termenilor „relativ” şi „absolut” folosiţi de-a lungul vremii în contextul spaţio-temporalităţii (din perspectiva Ştiinţei sau a Filozofiei); cât priveşte sensul relativist, trebuie consultat A.Einstein însuşi: „Dacă din punctul de vedere al lui Newton era consecvent să se enunţe cele două postulate: tempus est absolutum, spatium est absolutum, din punctul de vedere al teoriei relativităţii restrânse trebuie să spunem continuum spatii et temporis est absolutum. Aici absolutum nu înseamnă numai ceva «fizic-real» (la Newton însemna, dimpotrivă, «matematic-abstract»! – n.n.) ci şi «autonom în privinţa proprietăţilor sale fizice, având un efect fizic, însă nedepinzând el însuşi de condiţii fizice».” (op.cit., p.68).
24. Filozofia naturii, 62.
25. Pentru a sugera (prin analogie) diferenţa dintre „spaţiu şi timp” de o parte, respectiv „spaţiotemporalitate” – de alta, să apelăm la „suprapunerea” câmpurilor electric şi magnetic statice într-un acelaşi domeniu spaţial (când între câmpuri nu există nici o determinare reciprocă), respectiv la câmpul electromagnetic variabil (în care aspectele electric şi magnetic sunt organic interdependente, generându-se succesiv şi reciproc, într-o unică şi unitară manifestare fizică). Şi, aşa cum cercetătorii înşişi nu au numit câmpul variabil electro-magnetic (ci electromagnetic, sugerând şi prin grafie unitatea sa intrinsecă), poate vor hotărî într-o zi ca şi spaţio-temporalitatea să devină spaţiotemporalitate (din acelaşi motiv „interior”; căci cratima pare a aminti încă acel «şi», pe care – cum spunea Hegel – raţiunea filozofică îl „combate”).
26. Hegel, op.cit.,63 şi 67.
27. Stephen W.Hawking, op.cit.,p.53.
28. Op.cit., 66.
29. Spre exemplu, dicţionarul Le Petit Robert (ediţia 1969) menţionează că noţiunea „cuantă”, folosită în literatura ştiinţifică germană în anul 1901, apare în publicaţiile franceze abia în 1912.
30. Eyvind H.Wichmann, Cursul de fizică Berkeley, vol.IV: Fizica cuantică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.28.
31. A se revedea şi comentariul din subcap.4.1 referitor la spaţiul gol („geometric”, „liber”, „vid”).
32. „Fizica prerelativistă postulează ca sistemele de ecuaţii care exprimă legile sale să fie covariante în raport cu transformarea (...), ca şi relaţiile geometriei euclidiene. Prin aceasta se exprimă izotropia şi omogeneitatea spaţiului” (A.Einstein, op.cit., p.24).
33. „Pentru ca un punct material să descrie o mişcare circulară în spaţiul euclidian, trebuie ca asupra lui să acţioneze în orice moment o forţă. Dimpotrivă, în spaţiul neeuclidian o astfel de mişcare este posibilă şi în absenţa forţelor. De aceea, în enunţul principiului inerţiei trebuie să specificăm şi spaţiul în care se produce mişcarea: un punct material izolat descrie o mişcare uniform-circulară în spaţiul neeuclidian şi o mişcare uniform-rectilinie în spaţiul euclidian. Acest rezultat ne duce cu gândul la explicarea traiectoriilor planetare din sistemul solar pe baza legii generale a inerţiei din spaţiul riemannian, fără intervenţia vreunei forţe de atracţie. Iată de ce în teoria lui Einstein gravitaţia nu mai este o forţă, aşa cum a presupus Newton, ci un efect datorat curburii spaţiu-timpului cuadridimensional. Câmpul gravitaţional capătă astfel o interpretare pur geometrică, trebuind să se renunţe la interpretarea fizică ce a fost căutată de fizica clasică” (Nicolae Bărbulescu, Bazele fizice ale relativităţii einsteiniene, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.187).
34. „Dilatarea timpului, mai mult chiar decât contracţia spaţiului, a scăpat până acum tuturor încercărilor de înţelegere raţională. Speranţele puse în colaborarea fizicii cu filozofia în vederea explicării acestor fenomene s-au dovedit zadarnice...” (Ibidem, p.12).
35. „După asemenea experienţe dezagreabile a sosit momentul să dăm cu desăvârşire uitării eterul şi să încercăm să nu-i pronunţăm numele. De acum înainte vom spune: spaţiul nostru are proprietatea fizică de a transmite unde...” (A.Einstein, L.Infeld, Evoluţia fizicii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.139); „Pretutindeni (inclusiv în interiorul corpurilor ponderabile) sediul câmpului este spaţiul vid...” (A.Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.112).
36. Deoarece ei înşişi au introdus şi definit mărimile fizice/de stare ale sistemelor (deci inclusiv extensiunea spaţială şi cea temporală a acestora): „Starea unui sistem. Numim «stare» a unui sistem totalitatea proprietăţilor lui la un moment dat... Unele proprietăţi au o natură calitativă (s.n.), cum este natura chimică a substanţelor care intră în alcătuirea sistemului (sau forma ori culoarea acestora – n.n.). Cele mai multe dintre proprietăţi sunt caracterizate prin mărimi (s.n.), care, într-o stare dată a sistemului, au valori numerice bine precizate (presupunând că unităţile de măsură respective au fost fixate)” (Şerban Ţiţeica, Termodinamica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p.15); „Caracteristicile cantitative (s.n.) ale stării, determinate prin asemenea măsurări, sunt ceea ce se numeşte mărimi fizice...” (L.D.Landau, E.M.Lifşiţ, Mecanica cuantică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1965, p.15). La rândul său, A. Einstein sublinia cu toată claritatea (în contextul consideraţiilor lui Henri Poincaré, din Ştiinţa şi ipoteza): „În acest sens, nu suntem îndreptăţiţi să vorbim despre «spaţiu» ca atare, ci numai despre «spaţiul ţinând de un corp A». Negreşit că, în viaţa de toate zilele, scoarţa pământului are un rol atât de preponderent în aprecierea poziţiilor relative ale corpurilor, încât a condus la conceptul abstract de spaţiu, care nu rezistă criticii. Pentru a exclude această eroare nefastă (s.n.), vom spune numai «corp de referinţă» sau «spaţiu de referinţă»...” (op.cit., p.10).
37. „Conceptul de energie a devenit unul din cele mai însemnate din fizică, fiindcă uneşte laolaltă atât de numeroase ramuri ale fizicii...” (George Thomson, Inspiraţie şi descoperire, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p.115).
38. „Mult timp oamenii de ştiinţă au crezut că substanţele şi energia radiantă ar putea fi deosebite între ele prin existenţa masei la substanţe şi prin lipsa masei la energie. Dar, chiar la începutul acestui secol (1905), A. Einstein a arătat că şi energia are masă...” (Linus Pauling, Chimie generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.22); „O altă consecinţă a teoriei relativităţii restrânse este legătura dintre masă şi energie. Masa este energie şi energia are masă...” (A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.196); „În acest context, încă din 1906 (lui Einstein) i s-a dezvăluit ca una dintre cele mai importante consecinţe inerţia energiei sau, cum se mai spune uneori, imprecis, egalitatea dintre masă şi energie...” (Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1977, p.7).
39. „Până în secolul nostru s-a crezut că substanţele nu pot fi create sau distruse, ci numai transformate dintr-o formă în alta. De curând însă s-a arătat că este posibilă transformarea substanţei în energie radiantă şi a energiei radiante în substanţă...” (Linus Pauling, op.cit.).
40. „Prin urmare, sarcina electrică are o structură granulară (sic) şi, faptul cel mai important din punct de vedere al teoriei cuantelor, este că această structură o are şi energia...” (A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.234); „Energia se găsea brusc structurată, schimburile încetau să mai asculte de frumoasele legi matematice continue...” (Istoria generală a ştiinţei, vol. IV: Ştiinţa contemporană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.14); „Urma să se arate (...) că energia luminoasă, interacţionând cu materia, are o structură discontinuă şi că este formată din «cuante de energie luminoasă» sau «fotoni», a căror existenţă a fost pusă în evidenţă de către Planck şi Einstein” (Alfred Kastler, Această stranie materie, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1982, p.86); „Se poate spune că toate particulele sunt făcute din aceeaşi substanţă fundamentală, pe care am putea-o numi energie sau materie; sau s-ar putea formula astfel: substanţa fundamentală «Energie» devine «Materie» prin aceea că ea se emite în forma unei particule elementare” (Werner Heisenberg, op.cit., p. 239) etc.
41. „Uneori legea lui Einstein (E = mc2, n.n.) este interpretată în sensul că se afirmă că materia nu este decât energie. Cred că o asemenea interpretare merge prea departe...”(George Thomson, op.cit., p.121); „Întrucât energia este o proprietate a materiei (...), este absurdă afirmaţia că materia s-ar transforma într-una din proprietăţile ei. Formula lui Einstein exprimă, totuşi, un proces de transformare, dar nu a materiei în energie, ci a materiei dintr-o stare în alta. Într-adevăr, cunoaştem astăzi două stări generale ale materiei: starea ponderală, specifică substanţelor, şi starea radiantă, specifică câmpurilor” (Nicolae Bărbulescu, op.cit., pp.141-142); „Această concepţie era tributară unor vechi idei filozofice care «explicau» toate proprietăţile primitive ale materiei – şi în special cele conservative – prin existenţa unor substanţe purtătoare ale acestor proprietăţi... Concepţia «substanţială» a proprietăţilor primitive a fost abandonată o dată cu progresele experimentale şi teoretice ale fizicii... Nu există o substanţă «electricitate», cum nu există substanţele «masă», «energie», «impuls», «magnetism» etc. Sarcina electrică, masa, energia, impulsul etc. sunt doar mărimi de stare ale corpurilor – fie ele macroscopice sau microscopice ...” (A. Timotin ş.a., Lecţii de bazele electrotehnicii, EDP, Bucureşti, 1970, p.40).
42. Metafizica, V, 13, 1020 a (a se revedea şi prima ilustraţie explicativă de sub 4.3).
43. „În timpul lui Newton, noţiunea de energie nu exista. După el, corpusculele de lumină erau lipsite de greutate; fiecărei culori îi corespundea altă specie de corpuscule, reprezentând altă substanţă. Mai târziu, după ce a fost creat conceptul de energie şi s-a stabilit că lumina transportă energie (şi nu este energie s.n.), nimănui nu i-a trecut prin gând să aplice acest concept teoriei corpusculare a luminii... Pentru a menţine ideea principală a teoriei lui Newton trebuie să presupunem că lumina omogenă este compusă din grăunţe de energie, înlocuind deci corpusculele de lumină, primitive, prin mici porţii de energie, cuantele de lumină, care călătoresc în vid cu viteza luminii, şi pe care le vom numi fotoni* . Reînvierea teoriei lui Newton, în această nouă formă, conduce la teoria cuantică a luminii. Nu numai materia şi sarcina electrică, ci şi energia radiantă are o structură granulară...” (A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.206).
44. Analiza fascinantei „probleme” a luminii se va relua, pe larg, în cap. 10 (unde se va prezenta şi soluţia ei sistemică).
CAPITOLUL 8
1. Fizica, I, 9, 192 a.
2. Metafizica, VII, 3, 1029 a.
3. Substanţa era socotită a fi „element şi principiu al celor existente”: „(...) substanţa lor (a lucrurilor, n.n.) – dăinuieşte şi doar însuşirile lor se schimbă...” (Ibidem, I, 3, 983 b); fapt exprimat peste vreme şi în forma: „Există în fiecare lucru ceva sub-stans, dedesubt aşezat, în adânc aşezat...” (Constantin Noica, Douăzeci şi şapte trepte al realului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.93). În ceea ce priveşte definirea substanţei, cei vechi o făceau în trei moduri (prin materie, prin formă şi prin „compusul” lor): „Se vede deci limpede (...) ce este substanţa sensibilă şi cum există. Una există ca materie, alta ca formă şi act; în al treilea rând, alta există ca un compus al amândorura” (Metafizica, VIII, 2, 1043 a).
4. Linus Pauling, Chimie generală, Ed, Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.21.
5. Bertrand Russell, Problele filozofiei, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.5.
6. Le Petit Robert, 1969.
7. Această polarizare antinomică regăsindu-se, de altfel (cum s-a văzut şi anterior), în „câmpul” semantic al oricărei noţiuni.
8. Metafizica, VII, 10, 1036 a. Sau, echivalent: „Substanţa este de două feluri: pe de o parte compusul concret (al materiei şi formei – n.n.), pe de altă parte noţiunea formală (s.n.). Vreau să zic că, într-un sens, substanţa este această noţiune formală” (op.cit., VII, 15, 1040 a). Cât priveşte „fiinţele matematice”, Aristotel scrie: „Trebuie să cercetăm prin ce se deosebeşte un matematician de un cercetător al naturii. Astfel, corpurile fizice au suprafeţe, volume, dimensiuni, puncte, pe care le cercetează matematicianul... De aceea, el le şi separă, căci trebuie separate prin gândire (s.n.), iar cei care le separă nu săvârşesc nici o greşeală... Astfel, geometria se ocupă de linia fizică, dar nu întrucât este fizică, iar optica studiază linia matematică, dar nu întrucât este matematică, ci fizică” (Fizica, II, 2, 194 a).
9. Dar şi a altora, precum un Giordano Bruno, care spusese: „Materia trebuie să fie considerată ca potenţă; astfel toate fiinţele posibile sunt cuprinse într-un fel oarecare în conceptul ei... Deoarece ea este totul (ca inteligibilă – n.n.), ea nu este nimic în mod particular: nu este aer, apă - e tocmai ceea ce este abstract. Materia nullas habet dimensiones, ut omnes habeat* ...”; consideraţii însoţite de comentariul lui Hegel însuşi: ”se vede cât de adânc a pătruns Bruno...” (G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964,p.322).
10. Filozofia naturii,68.
11. Fenomenologia spiritului, 201.
12. Logica, 83.
13. De unde rezultă în mod nemijlocit caracterul ”istoric” al conceptului, necesitatea ca el să fie (re)construit după fiecare etapă esenţială parcursă de cunoaşterea Naturii (asemenea tuturor celorlalte concepte ale ştiinţei, de altfel).
14. Metafizica, I, 5, 985 b.
15. Op.cit., p.15.
16. Op.cit.
17. Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p.176.
18. Bertrand Russell, op.cit., p.4.
19. Pluri dictionnaire Larousse, 1977.
20. Filozofia naturii, 19.
21. Sau când spunea: „Pentru empirism, adevărul este, în genere, ceea ce e exterior, şi chiar dacă se admite apoi şi un suprasensibil, totuşi acesta nu poate fi cunoscut, ci trebuie să ne menţinem numai la ceea ce este dat în percepţie... Empiricul prezintă într-adevăr multe, chiar nenumărat de multe percepţii de acelaşi fel („material–substanţiale” – n.n.); dar universalitatea e cu totul altceva (s.n.) decât marele număr” (Logica, 84).
22. David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.130.
23. A. Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.221.
24. Filozofia naturii, 21.
25. Albert Einstein, Teoria relativităţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.162. În legătură cu acest moment cu adevărat crucial, s-au spus (mai recent) şi următoarele: „Între 1887 şi 1905 au fost câteva încercări, cea mai notabilă a fizicianului olandez Hendrik Lorentz, pentru a explica rezultatul experimentului Michelson-Morley prin obiecte care se contractă şi ceasuri care rămân în urmă atunci când se mişcă prin eter. Totuşi, într-o faimoasă lucrare din 1905, un funcţionar până atunci necunoscut din biroul elveţian de patente, Albert Einstein, a arătat că întreaga idee a eterului nu era necesară (s.n.), cu condiţia să se abandoneze ideea timpului absolut. O atitudine similară a fost luată câteva săptămâni mai târziu de un matematician francez de primă mărime, Henri Poincaré. Argumentele lui Einstein erau mai aproape de fizică decât acelea ale lui Poincaré, care considera că problema este matematică. De obicei, noua teorie i se atribuie lui Einstein, dar Poincaré este amintit ca având numele legat de o parte importantă a sa” (Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, ed. a doua, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995,p.35).
26. Logica, 369.
27. Albert Messiah, Mecanica cuantică, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.20.
28. Logica, 309.
CAPITOLUL 9
1. „Singura cărămidă din care este construit edificiul unui cristal de cupru este atomul de cupru... Pe de altă parte, cristalele multor alte substanţe conţin grupuri separate de atomi, care se numesc molecule” (Linus Pauling, Chimie generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.44); „Un gaz, şi de fapt toată materia, este constituit dintr-o mulţime de particule în mişcare; «scena» pe care se desfăşoară universul este spaţiul geometric tridimensional... Elementele de pe scenă sunt particulele, de exemplu atomii” (R. Feynman, Fizica modernă, vol. I, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969, p.37); „Este un fapt universal admis şi acum cunoscut de toţi, că toată materia este constituită dintr-o mulţime de atomi...” (A. Guinier, La structure de la matière, Hachette, Paris, 1980, p.13) etc.
2. „În spatele aparenţelor (s.n.) continue ale fenomenelor observabile la scara noastră, se ascunde, la o scară mult mai mică, o realitate profundă în care discontinuităţile corpusculare joacă un rol esenţial” (Louis de Broglie, în Istoria generală a ştiinţelor: ştiinţa contemporană, vol. IV, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.140); „Corpurile materiale sunt percepute (s.n.) în general ca sisteme continue... Cercetarea mai profundă a arătat însă că în realitate materia nu formează un «continuum» în nici una din stările sale de agregaţie, ci este constituită din unităţi materiale distincte, din corpuscule foarte mici” (I.G. Murgulescu, Introducere în chimia fizică, vol. I, Ed. Academiei, 1976, p.27) etc.
3. Preluată după George Thomson, Inspiraţie şi descoperire, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p.41.
4. „Eterul care umple corpurile” – cum îl numea odinioară marele Newton (cf. S.I. Vavilov, Isaac Newton, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962. p. 81): „Dezvoltarea chimiei şi teoria cinetică a gazelor au dus la ipoteza că materia (substanţa n.n.) este constituită din molecule şi atomi. Pentru chimist aceste particule reprezintă ultimii constituenţi din care sunt compuse corpurile solide, lichide şi gazoase” (Max Born, Fizica atomică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.46).
5. „Vom explica acum de ce neglijăm forţele gravitaţionale în discuţia noastră despre molecule, atomi şi nuclee. Pentru aceasta calculăm raportul între forţa gravitaţională şi forţa electrostatică dintre doi protoni. Raportul este independent de distanţa dintre cei doi protoni şi găsim (...) 8,1.10-37. Raportul intensităţilor celor două forţe este deci foarte mic; în prezenţa interacţiilor electromagnetice ne aşteptăm ca efectele gravitaţiei să fie complet neglijabile. Forţele de gravitaţie pot juca un rol numai dacă toate celelalte forţe cunoscute nu sunt prezente, deci numai între corpuri mari, neutre electric, separate de distanţe mari în comparaţie cu distanţele atomice caracteristice... Fenomenul gravitaţiei rămâne complet deoparte de interacţiile care guvernează structura materiei la scară microscopică; gravitaţia se prezintă ca neavând nici o legătură cu microfizica şi din acest motiv în această carte gravitaţia este neglijată (s.n.)” (Cursul de fizică Berkeley, vol IV: Fizica cuantică, EDP, Bucureşti, 1983,p.89). În realitate, pe lângă interacţia gravitaţională amintită, între protoni, fiecare dintre aceştia interacţionează şi cu Pământul (mai exact, cu câmpul gravific al acestuia); or, valoarea acestei forţe este enormă faţă de prima (la fel cum este şi masa Pământului faţă de cea a protonului).De altfel, influenţa gravitaţiei terestre asupra evoluţiei microparticulelor a fost pusă în evidenţă şi experimental, în interferometria neutronilor termici (v., spre exemplu, H. Rauch, Contemp. Phys., 1986, vol. 27, no.4, pp.345-360).
Dar, chiar dacă din punct de vedere strict cantitativ această neglijare/simpli-ficare poate fi posibilă, în plan calitativ ea are un efect reducţionist major: sistemele macroscopice concrete, fizic-continue, sunt substituite de modelele lor discretizate, abstracte, ale căror „elemente” microscopice fiinţează într-un vid absolut („spaţiu geometric tridimensional”), imaginat.
6. Faptul, cu totul remarcabil, fusese înţeles încă de antici:
„În legătură cu aceasta, deloc să nu fi în uimire
Că elementele prime, deşi-s necurmat în mişcare –
Dând la o parte mişcările proprii făcute de corpuri –
Totuşi câtimea lor pare că stă-n neclintită odihnă;
Căci, prin micime, seminţele* scapă puterilor noastre
De a le prinde sub simţuri: şi iată cum, în neputinţă
Să le observi, li-i ascunsă de-asemenea însăşi mişcarea,
Lucru uşor, când chiar corpuri ce nu pot să scape vederii,
Îşi tăinuiesc al lor mers când departe se află în spaţiu (s.n.):
Colo pe dealu-nsorit, când în boabe de rouă-aninate
Mii mărgărinte scânteie, păscând înverzitele pajişti,
Oile–agale păşesc îmbiate de fragede ierburi,
Iar mieluşeii sătui burduşindu-se veseli se joacă.
Dar de departe (s.n.) acestea ce nedesluşit se arată !
Parcă-s o pată-alburie* oprită (s.n.) pe verdele colnic...”
(Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, BPT, Bucureşti, 1981, p. 56).
Prin urmare, întrebarea intelectului (aparent firească): ce este „în realitate” turma de oi observată, o mulţime de elemente discret-mobile, „dinamice”, sau o entitate compact-continuă şi statică ? – nu are sens fizic (formulată astfel, „în general”). Ambele afirmaţii sunt adevărate în raport cu „punctele de observaţie” respective (aşa cum sunt adevărate simultan şi constatările a doi observatori aflaţi în legătură radio directă, dintre care unul – situat într-o vale adâncă – declară că soarele „a apus”, iar celălalt – pe vârf de munte – că soarele este încă „sus”, mult deasupra orizontului; sau, că într-un punct al Globului este noapte, iar în altul este zi, etc). Evident că „suprapunerea” celor două imagini/(contradictorii, „opuse”), pentru a descrie astfel – complementar – „întreaga” realitate, ar fi – în ştiinţă – o greşeală de neiertat (ea însemnând în fapt anularea spaţiotemporalităţii dintre referenţiale!); s-a spus „în ştiinţă”, deoarece în filozofie tocmai acest fapt se urmăreşte: obţinerea universalului – via general – pornind de la particularul ştiinţelor.
7. Fizica, III, 5, 204 b. Definiţia lui Aristotel corectează – peste vreme – reprezentarea proprie nu doar „vechilor” atomişti, ci şi celor „moderni” (inclusiv celor de astăzi): „Vechii atomişti – constata şi Hegel odinioară – considerau (cum este şi astăzi adesea cazul) totul ca un multiplu (...), care reuneşte atomii plutind în vid...” (Logica, 194).
8. În prezent ea vorbind (simplificator-reducţionist) doar despre „substanţă/materie”, fie că se referă la corpurile macro, la atomi/molecule sau la particulele elementare (v. şi nota 19, cap.8)...
9. Sau, apelând la analogia-metaforă a cercetătorilor înşişi: cozonacul cu stafide – continuu între marginile sale! – este „discontinuu” în raport (doar) cu stafidele, care sunt, evident, altceva decât cozonacul (pentru a nu mai aminti reducţionismul grosier implicat de definirea cozonacului însuşi ca „mulţime de stafide”...).
10. Linus Pauling, op.cit., p.49.
11. Chiar dacă peretele incintei poate împiedica – fiind metalic şi feromagnetic – pătrunderea câmpurilor electromagnetice exterioare, câmpul gravitaţional nu poate fi înlăturat: „Domeniile spaţio-temporale de întindere finită nu sunt, în general, galileiene, astfel încât pentru domenii finite, câmpul gravific nu poate fi eliminat...” (A. Einstein, Teoria relativităţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.77).
12. „ (...) un lichid, ca şi un cristal, este o fază condensată, spre deosebire de gaze, deoarece moleculele sunt strânse destul de compact între ele” (Linus Pauling, op.cit., p.51).
13. P.W.Atkins, Tratat de chimie fizică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, p.27.
14. Sau chiar aceiaşi, dar în alt loc: „Se poate defini macrostarea sistemului, arătând ce volum are acesta şi care este valoarea energiei sistemului. (Pentru a defini starea macroscopică a unui sistem, în locul a doi parametri macroscopici – volumul şi energia – se pot folosi alte perechi, ca de exemplu, volumul şi temperatura, sau presiunea şi temperatura. Parametrii macroscopici adiţionali, ca intensitatea câmpului gravitaţional, a câmpului electrostatic sau a celui magnetic, se pot introduce şi ei în ordinea arătată la discutarea proprietăţilor asociative ale sistemului)” – Linus Pauling, op.cit., p.337.
15. M.A. Leontovici, Introducere în termodinamică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1954, p.8.
16. V., spre ex., Al. Timotin, Proprietăţile dinamice ale câmpului electromagnetic macroscopic în medii oarecari, teză de doctorat, Inst. Polit. Bucureşti, 1957; I. De Sabata, Asupra forţelor de volum în teoria Maxwell-Hertz, Bul. Şt. şi Tehn. al Inst. Polit. „Traian Vuia” Timişoara, Seria Electrot., Tom 26(40), Fasc. 2, 1981, pp.5-16. Faptul este evidenţiat explicit şi de cercetările moderne asupra fenomenelor „departe de echilibru”: „Câmpurile externe, cum ar fi câmpul gravitaţional pe pământ, ca şi câmpul magnetic, pot juca un rol esenţial în mecanismul de selecţie al autoorganizării. Începem să vedem cum, plecând de la chimie, putem construi structuri complexe, dintre care unele ar fi putut fi precursorii vieţii. Ceea ce pare a fi sigur este faptul că aceste fenomene departe–de–echilibru ilustrează o proprietate esenţială şi neaşteptată a materiei: fizica poate descrie de aici înainte structurile ca fiind adaptate la condiţiile exterioare; întâlnim în structurile chimice destul de simple un fel de mecanism de adaptare prebiologică. Şi ca să folosim un limbaj antropomorfic, la echilibru materia este «oarbă»; în condiţii departe–de–echilibru, materia începe să fie capabilă să perceapă, adică să «ţină cont» în modul ei de funcţionare de diferenţele lumii exterioare (cum sunt câmpurile gravitaţionale sau electrice slabe)” – Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Noua alianţă, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1984, pp.35-36.
17. Astfel, cum masa echivalentă energiei câmpurilor fizice cuprinse între limitele sistemului macroscopic este infimă (m = E/c2), masa sistemului, obţinută prin măsurări oricât de fine, rezultă mereu „egală” cu suma maselor moleculare sau atomice (aşa cum – din acelaşi motiv – masa atomică sau moleculară însăşi este numai „practic” egală cu suma maselor microparticulelor componente, în realitate ea fiind cu ceva mai mică). Şi tot din acelaşi motiv într-o reacţie chimică masa „se conservă” deşi, se ştie, orice reacţie este fie exo-, fie endotermă etc.: „Vom face câteva experienţe instructive cu ajutorul unui cântar foarte precis (imaginar, desigur – n.n.). Vom cântări mai întâi, separat, un proton şi un electron şi vom face suma maselor lor. Vom pune apoi electronul pe orbită în jurul protonului pentru a obţine un atom de hidrogen şi vom cântări din nou totul. Surpriză! Atomul este mai uşor decât suma elementelor care-l alcătuiesc. Diferenţa este mică: o parte la o sută de milioane! Dar ea este reală şi, în acest caz, asta are importanţă. Pentru a înţelege fenomenul trebuie să introducem un nou fel de energie: energia de masă. Masa poate fi transformată în energie termică sau cinetică. Şi invers, se poate, de exemplu, transforma energia luminoasă în masă. (Tocmai acest lucru este exprimat de faimoasa relaţie a lui Einstein, E = mc2). În laboratorul de fizică nucleară aceste transformări sunt operate zilnic.
Să ne reluăm experienţa. Să alăturăm electronul şi protonul pentru a obţine un atom de hidrogen. Electronul se plasează pe orbită sub influenţa energiei electromagnetice care există între el şi proton. Are loc, ca urmare a acestui eveniment, emiterea unui foton luminos ultraviolet. Energia acestui foton corespunde exact diferenţei de masă dintre atomul de hidrogen şi cele două particule libere (mai exact, invers –n.n.)...
Acum să îndreptăm spre un atom de hidrogen un fascicul de lumină ultravioletă. Dacă fotonii au energia necesară, unul dintre ei va putea fi absorbit de sistem. Electronul va fi atunci smuls protonului şi eliberat în spaţiu. Se spune că atomul de hidrogen este disociat. Particulele şi-au reluat masa iniţială şi şi-au recăpătat libertatea. Toţi atomii, toate moleculele, chiar şi cele mai complexe, au un comportament analog (s.n.). Atunci când sunt disociate, separate în elementele constitutive, sunt întotdeauna mai grele decât atunci când erau legate... Toate reacţiile chimice implică o variaţie de masă la o scară bine definită (s.n.). Valoarea fracţiunilor de masă câştigate sau pierdute se situează aproximativ între unu la un miliard şi unu la o sută de milioane. Reacţiile chimice au loc printr-un schimb de sarcini electrice. Această scară a fracţiunilor de masă caracterizează energiile electromagnetice în domeniul atomilor şi moleculelor” (Hubert Reeves, Răbdare în azur. Evoluţia cosmică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.186-188).
18. „Molecula este unitatea structurală elementară care păstrează proprietăţile fizico–chimice definitorii ale unei substanţe (simplă sau compusă)”; „Elementul chimic este totalitatea (ansamblul) de atomi identici (care posedă acelaşi număr atomic)”; „Criteriul de diferenţiere a celor trei noţiuni (element chimic, substanţă simplă şi, respectiv, compusă – n.n.) este purtătorul material al fiecărei calităţi, şi anume: ATOMUL pentru calitatea element, MOLECULA «chimic omogenă» pentru calitatea substanţă simplă şi MOLECULA «chimic eterogenă» pentru calitatea substanţă compusă” etc. – se citeşte astăzi în manualele şcolare, universitare, în tratate sau dicţionare specializate.
19. „Conceptele de căldură şi temperatură sunt lipsite de orice semnificaţie când considerăm nuclee, atomi sau molecule izolate; aceste concepte se aplică doar sistemelor macroscopice” (Cursul de fizică Berkeley, ed.cit., p.70).
20. „Dacă ştiinţa fizicii – spunea, extrem de adecvat, Constantin Noica – vorbeşte mai puţin ontologiei decât viaţa şi spiritul, este pentru că nu poate invoca, decât în anumite limite, devenirea sporitoare; de aceea biologia şi ştiinţele spiritului au spus mai mult ontologiei. Chiar în limitele universului fizic, totuşi, unde apar prime forme de organizare şi de în-fiinţare, fiinţa de primă instanţă se iveşte prin «elementele» materiei. Lumea devine (s.n.), adică este, prin ceea ce este cu-adevărat: prin element” (Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.382).
Prin comparaţie cu anticiparea de sub 5.2. a subnivelurilor structural–calitative ale macroscopicului (particulă elementară®atom®moleculă), aici se alege atomul ca element/„reprezentant” al microfizicului, datorită simbolisticii sale tradiţionale, „istorice”; concluziile se păstrează, desigur, şi pentru celelalte subniveluri.
21. „Se mai obişnuieşte să se înţeleagă sarcina sau scopul filozofiei în sensul că ea trebuie să cunoască esenţa lucrurilor, şi se înţelege prin aceasta (...) că lucrurile nu trebuie lăsate în nemijlocirea lor, ci arătate ca mijlocite prin altceva, adică întemeiate...” – spusese Hegel (Logica, 225). Cu alte cuvinte, pentru a „înţelege”/explica proprietăţile sistemelor macroscopice (şi nu doar a le „înregistra”/descrie, cum face ştiinţa clasică), este „esenţial” să ştim nu numai că ele sunt „alcătuite” din atomi, ci şi – sau mai ales – că cele două „lucruri” se succed în timp, „unul după altul”...
22. A se revedea (şi) nota 17 de mai sus.
23. „Nucleonii sunt sisteme legate constituite din trei quarcuri. Energiile de legătură sunt mult superioare celor din cadrul sistemelor nucleare. Sunt comparabile cu masele nucleonilor care le datorează existenţa” (Herbert Reeves, op.cit., p.190).
24. Acelaşi „principiu” (al diminuării stabilităţii sistemului o dată cu creşterea gradului de complexitate al structurii sale) poate fi decelat şi în domeniul viului, pornind de la constatarea radiobiologiei că doza letală de radiaţie scade mult cu „ridicarea” organismului pe scara filogenetică:
Organismul
Doza letală(röntgen)
mamifere
5.102
insecte
2.103
protozoare
2.105
Iar faptul că „radiorezistenţa” componentelor/subsistemelor celulei vii scade de zeci de mii sau chiar de un milion de ori pe traseul membrană-protoplasmă-nucleu, poate fi socotit drept „semnul” că acesta a fost sensul drumului originar către miraculosul ADN nuclear, născut – spre deosebire de macrofizicul extensional – printr-o devenire „intensională”, la adăpostul citoplasmei şi al peretelui celular.
25. Herbert Reeves, op.cit., p.40. Este cu adevărat impresionant faptul că acest „drum”, pentru parcurgerea căruia naturii i-au trebuie miliarde de ani, a fost străbătut de cunoaşterea umană doar într-un (ultim) secol. Şi aceasta în condiţiile în care înaintarea a avut loc în sens „invers” faţă de natură, prin depăşirea succesivă a unor bariere energetice din ce în ce mai mari.
26. „Oricare ar fi însă nivelul studiat: molecule, celule, organisme sau populaţii, istoria este socotită ca o perspectivă necesară (s.n.), iar succesiunea ca un principiu explicativ (s.n.). Fiecare sistem viu dezvăluie, aşadar, două planuri de analiză, două secţiuni, una orizontală şi alta verticală, care nu pot fi disociate decât pentru comoditatea expunerii... Descrierea unui sistem viu presupune referirea în egală măsură la logica organizării, cât şi la cea a evoluţiei lui” (François Jacob, Logica viului, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p.324).
27. „Mărimile macroscopice corespund valorilor medii ale mărimilor microscopice, valori medii calculate pentru domenii spaţiale şi intervale de timp foarte mici la scară macroscopică şi, totodată foarte mari la scară microscopică, numite infiniţi mic-fizici” (A. Timotin ş.a., Lecţii de bazele electrotehnicii, EDP, Bucureşti, 1970, p.348).
28. Aceeaşi concluzie firească se va folosi ulterior (cap.10, dedicat luminii) şi pentru celelalte mărimi „dinamice”: energia şi impulsul.
29. Aristotel, Fizica, VI, 10, 241 a. În cazul nostru „starea” este – evident – cea macroscopică.
30. „Acei filozofi (…) s-au rătăcit, şi la această necunoaştere ei au mai adăugat încă o mare eroare, anume ei au socotit că nu devine şi nu există nici un lucru (în afara atomilor – n.n.), şi au suprimat întreaga devenire (s.n.)…” (op.cit., I, 8, 191b).
31. Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp.189-190.
32. Părţile cele mai mici ale unui lucru cu calităţi determinate au fost numite de către Averroes minima naturalia. În cazul corpului macroscopic, acest „minim natural” trebuie identificat cu infinitul-mic fizic (şi nu cu elementul chimic sau chiar cu atomul modern, cum afirmă unii comentatori ai lui Aristotel).
33. Inspirat fiind de Stagirit, Giordano Bruno susţinea la rândul său ideea fundamentală (apreciată ulterior de către Hegel ca „idee care exprimă entuziasmul unui suflet nobil şi al unei gândiri profunde”) conform căreia „pentru a scruta toate secretele naturii, trebuie să cercetăm limitele extreme, opuse şi contradictorii ale lucrurilor (s.n.), să căutăm maximul şi minimul lor” (cf. G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, 234, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964).
34. „Limitele calitative” întrevăzute de Aristotel se regăsesc (şi) în conceptul dialectic modern al „măsurii”, elaborat de Hegel: „Măsura este cuantumul calitativ (...), un cuantum de care este legată fiinţarea-în–fapt, adică o calitate... De aici rezultă că aceste două determinaţii (calitatea şi cantitatea, n.n.), a căror unitate este măsura, se arată a fi valabile şi fiecare pentru sine, în felul că, pe de o parte, determinaţiile cantitative ale fiinţei–în–fapt pot fi modificate fără ca prin aceasta să fie afectată calitatea ei, dar, pe de altă parte, această mărire sau micşorare indiferentă îşi are limita ei (s.n.), prin a cărei depăşire calitatea se schimbă” (Logica, 216-218; pentru alte precizări istorice interesante – şi accesibile –, deosebit de sugestive, v. şi Ştiinţa logicii, III, 406-407).
35. Ştiinţa logicii, V, 6.
36. Inventat doar ca denumire, deoarece „conţinutul” său este real, obiectiv, fiind în fapt descoperit.
37. Sau (şi) – mai scurt – „substanţă”, dar cu observaţia importantă că termenul nu mai are semnificaţia din fizica clasică, deoarece acum el desemnează – abreviat – atât mediul corporal macroscopic cât şi substanţa microscopic–atomară.
38. „Se întâmplă să auzim spunându-se de unii – avertizase Hegel – că nu ar şti ce să gândească, în legătură cu un concept al cărui sens l-au reţinut; dar când e vorba de un concept, nu e de gândit altceva decât conceptul însuşi. Sensul acestei exprimări este însă dorinţa de a avea o reprezentare deja cunoscută, curentă; conştiinţei i se pare că o dată cu putinţa reprezentării i-a fugit de sub picioare terenul în care ea îşi găsea sprijinul solid şi obişnuit. Când ea se găseşte transportată în regiunea pură a conceptelor, nu mai ştie pe ce lume se află... Conceptul ca atare nu poate fi prins cu mâinile şi, în genere, când e vorba de concept, auzul şi văzul nu ne mai folosesc...” (Logica, 7 şi 316).
39. G.W.F. Hegel, Ştiinţa logicii, III, 217.
CAPITOLUL 10
1. Autorii primelor intuiţii în acest sens sunt socotiţi a fi Democrit şi Aristotel. Primul susţinea (ca „atomist”) că lumina este o emisie substanţială de corpusculi luminoşi care, deplasându-se foarte repede, poartă cu ei aspectul (forma, culoarea) obiectelor, pătrunzând astfel în ochi. Pentru Aristotel (adept al continuităţii, ce contesta – cum s-a văzut – existenţa vidului), lumina nu era un proces substanţial-cantitativ, ci unul calitativ, constând în transmisiunea acţiunii sursei prin oscilaţii elastice ale unu mediu ipotetic (pellucid) continuu şi transparent, care umple tot spaţiul (pentru detalii, v. şi Valer Novac, Evoluţia concepţiei despre lumină, Extras din „Revista de Filozofie”, 1938-1939, Soc. Română de Filozofie, Bucureşti).
2. Newton nu a acceptat teoria „ondulatorie” a lui Huygens (dezvoltată pe linia Aristotel-Descartes-Hooke) deoarece, dacă s-ar împrăştia în toate direcţiile, lumina nu ar putea urma un drum evident rectiliniu. Teoria sa - „a emisiunii” – reprezenta lumina ca fiind alcătuită din mici corpusculi, lipsiţi de greutate, dar având mărimi diferite (pentru a explica propagarea rectilinie, existenţa şi invariabilitatea culorilor simple, difracţia – numită de el „inflexiune” şi concepută ca interacţiune mecanică între corpusculii luminoşi şi corp – etc).
3. „În eterul care umple corpurile, corpusculii de lumină provoacă unde, care se propagă cu o viteză ceva mai mare decât viteza unui corpuscul. Depăşind corpusculii, undele determină în jurul acestora fie o fază de comprimare, fie o fază de dilatare, provocând accese alternante de reflexii şi treceri” (cf. S.I. Vavilov, Isaac Newton, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.81).
4. „Liniile” celor două câmpuri (închise – în plane reciproc ortogonale – şi născânde progresiv) sugerează verigile unui „lanţ” miraculos, nesubstanţial, care – o dată construit – nu se „deplasează” întreg prin spaţiu ci, în măsura în care se (auto)formează în partea din faţă, se „topeşte” în cea din spate.
5. „Pentru a ilustra mai bine dificultatea fundamentală, vom da câteva date numerice după calculele făcute de fizicianul american Millikan. Conform teoriei ondulatorii, o lumânare etalon aşezată la trei metri distanţă de o suprafaţă de un centimetru patrat radiază pe această suprafaţă o energie luminoasă de un erg pe secundă, astfel că un corp de dimensiunea unui atom, adică o suprafaţă de10-15 cm2 primeşte numai 10-15 ergi pe secundă. Or, conform datelor experimentale, un electron pus în libertate de lumina galbenă, a cărei lungime de undă este 0,5 microni, are aproximativ o energie cinetică de 4.10-12 ergi, deci de patru mii de ori mai mare! Astfel calculele ne arată că în aceeaşi ipoteză, ar trebui să iluminăm cu lumânarea noastră etalon o pătură de sodiu timp de patru ore (în realitate, ceva peste o oră, fapt ce nu modifică – însă – concluzia, n.n.) pentru ca să fie expulzat un electron cel puţin, or această expulzare se face instantaneu!” (Valer Novac, op.cit.).
6. „În timpul lui Newton, noţiunea de energie nu exista. După el, corpusculele de lumină erau lipsite de greutate; fiecărei culori îi corespunde altă specie de corpuscule, reprezentând altă substanţă. Mai târziu, după ce a fost creat conceptul de energie şi s-a stabilit că lumina transportă energie, nimănui nu i-a trecut prin gând să aplice acest concept teoriei corpusculare a luminii. Teoria lui Newton căzuse şi, până în secolul nostru, reînvierea ei nu părea să prezinte interes...” – A. Einstein, L. Infeld, Evoluţia fizicii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.206.
7. Denumirea „foton” a fost introdusă în ştiinţă abia în anul 1926, de către G.N. Lewis (v. Nature, 18 dec., 1926) – n.n.
8. A. Einstein, L. Infeld, op.cit.
9. A. Einstein, Annalen der Physik, 4, vol. 17, 1905.
10. „Este evident, de la prima vedere, că această teorie cuantică a luminii explică efectul fotoelectric. O ploaie de fotoni cade pe o placă de metal; acţiunea dintre radiaţie şi materie consistă, în cazul acesta, din foarte multe procese individuale de tipul: un foton izbeşte un atom şi-i zmulge un electron. Aceste procese individuale sunt toate identice şi electronul extras va avea aceeaşi energie în fiecare caz. Este clar, de asemenea, că în noul nostru limbaj, a mări intensitatea luminii incidente înseamnă a mări numărul de fotoni care cad. Prin urmare, ceea ce ar urma să se schimbe este numărul de electroni expulzaţi din placa de metal, energia fiecăruia rămânând însă aceeaşi. Se vede clar că această teorie e în perfectă concordanţă cu observaţia” – A. Einstein, L. Infeld, op.cit., pp.206-207.
11. Cf. C. Holton, în Ştiinţă şi sinteză, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1969, p.131. Un an mai târziu (în 1912) patru dintre cei mai renumiţi fizicieni germani – Planck, Nernst, Rubens şi Warburg – scriau în memoriul prin care susţineau invitarea lui Einstein la Berlin: „(...) În rezumat, se poate spune că printre marile probleme prin care fizica modernă este atât de bogată nu există vreuna faţă de care Einstein să nu fi adoptat o poziţie remarcabilă. Faptul că în speculaţiile sale el sare câteodată peste cal, ca de exemplu în ipoteza sa cu privire la cuantele de lumină, nu trebuie să i se reproşeze prea aspru...” (Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.285).
12. A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.208.
13. Ştiinţă şi sinteză, pp.149 şi 152.
14. A. Einstein, Teoria relativităţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.162. „Este clar – mai scria Einstein – că teoria relativităţii presupune independenţa conceptului de câmp” (ibid., p.163).
15. Niels Bohr, Fizica atomică şi cunoaşterea umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.17.
16. Se ştie că după relevarea „dualităţii luminii” (şi inspirat de aceasta), L. de Broglie a îndrăznit să afirme (într-o celebră teză de doctorat, elaborată sub îndrumarea lui Paul Langevin şi susţinută în noiembrie 1924) că, dată fiind simetria firească a naturii, normal ar fi ca nu numai „corpusculii” de lumină, ci şi cei de substanţă (electroni, protoni, neutroni etc) să posede proprietăţi ondulatorii. Târziu, în 1964, de Broglie însuşi rememora acei ani de început cu următoarele cuvinte: „Scopul esenţial urmărit de această încercare era acela de a obţine o teorie sintetică a undelor şi corpusculilor: corpusculul apare ca un fel de «accident» încorporat în structura unei unde, ghidat de propagarea undei (s.n.). Situaţia existentă în 1923 părea să ceară un efort de acest gen. Necesitatea lui fusese clar observată cu mult timp înainte de către Einstein, dar numai în cazul particular al luminii şi al fotonilor... Dar în cazul altor particule decât fotonii, ca de exemplu în cazul corpusculilor materiali şi al electronilor, se putea oare imagina o dualitate asemănătoare undă-corpuscul, cu toate consecinţele ei? Se putea oare asocia imaginii corpusculare, admise obişnuit pentru electron, imaginea unei unde care l-ar însoţi în mişcarea sa? Aceasta reprezenta o ipoteză foarte îndrăzneaţă (fiind numită de unii confraţi „la Comédie Française”! – cf. George Gamow, 30 de ani care au zguduit fizica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.83 – n.n.), căci nimic în acel moment nu părea să-i sugereze exactitatea” (cf. Istoria generală a ştiinţei, vol. IV: Ştiinţa contemporană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.147).
Pentru ca, patru ani mai târziu, să urmeze „lovitura – totuşi! – de teatru”, confirmarea (neaşteptată) a parametrilor undei–pilot: „Această confirmare nu s-a lăsat mult timp aşteptată, deoarece la începutul anului 1927, doi ingineri americani, C.J. Davisson şi L.H. Germer, au descoperit, fără să-l caute, fenomenul de difracţie a electronilor pe cristale, cu totul analog fenomenului de difracţie a radiaţiilor X (electromagnetice – n.n.) pe cristale; s-a putut astfel verifica corectitudinea concepţiilor mecanicii ondulatorii şi a formulelor pe care aceasta se bazează” (op.cit.). Merită a fi amintit aici şi comentariul (ulterior) aparţinând lui Gamow: „undele de Broglie au devenit o realitate fizică indiscutabilă, cu toate că nimeni nu înţelegea ce ar putea ele să fie...” (George Gamow, op.cit.) – n.n.
17. Werner Heisenberg, Principiile fizice ale teoriei cuantice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp.14-15.
18. Este interesantă relatarea lui Kapiţa despre modul în care E. Schrödinger a creat faimoasa ecuaţie (ce astăzi îi poartă numele): „Pe atunci Schrödinger lucra cu Debye, care mi-a povestit în amănunt cum a ajuns Schrödinger la ecuaţiile sale. Citind lucrarea lui de Broglie în Comptes Rendus, Debye i-a propus lui Schrödinger să o expună la seminar. Schrödinger a răspuns aproximativ aşa: «Despre un asemenea lucru absurd nu vreau să le vorbesc». Însă Debye, mai vârstnic, a spus că trebuie totuşi s-o facă. Lui Schrödinger nu i-a mai rămas decât să accepte şi s-a hotărât să încerce prezentarea la seminar a ideilor lui de Broglie într-o formă matematică mai uşor de înţeles. Când a reuşit să facă acest lucru, a ajuns la acele ecuaţii cu care a devenit celebru în toată lumea şi care astăzi îi poartă numele...” (P.L.Kapiţa, Experiment, teorie, practică, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1981, p.247) – n.n.
19. Max Born, Fizica atomică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.141.
20. În pofida opoziţiei făţişe a „proprietarilor”, opoziţie menţinută până la sfârşitul vieţii lor (v. şi nota 24, cap.1): „(...) Dar Einstein nu se dădu bătut. Când în 1953 m-am retras de la catedra mea din Edinburgh, din cauza limitei de vârstă, mi s-a dedicat un volum omagial, care conţine multe articole interesante, printre care mai multe care nu privesc gloria mea, ci atacă interpretarea statistică a mecanicii cuantice: unul al lui David Bohm, unul al lui Louis de Broglie şi unul al lui Einstein...” (Max Born, Fizica în concepţia..., p.375).
21. Max Born, Fizica atomică, pp.206-207.
22. Werner Heisenberg, cf. Materialismul şi ştiinţele contemporane ale naturii, vol. IV, Ed. Politică, Bucureşti, 1964, p. 409.
23. George Gamow, Biografia fizicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 293
24. La Pensée, no. 91, 1960.
25. Nu era puţin, desigur, să trăieşti sentimentul că eşti martorul activ al „prăbuşirii” unei tradiţii bimilenare de cunoaştere a naturii: „Să ne amintim (...) că în cadrul mecanicii clasice este nevoie tocmai de cunoaşterea exactă a poziţiei şi a vitezei la un moment dat, pentru a determina de aici mişcarea viitoare. Legile cuantice contrazic această presupunere, ceea ce înseamnă prăbuşirea determinismului şi a cauzalităţii (s.n.)...” (Max Born, Fizica în concepţia..., p.68).
26. „Căci noi suntem convinşi că natura este, în ultimă instanţă, unitar ordonată, că toate fenomenele (s.n.) se produc, în ultimă instanţă, după legi unitare ale naturii... În acest fel ar putea fi formulat un program, care a apărut în epoca contemporană mai întâi în opera lui Einstein: ar putea fi formulată o teorie unitară a materiei – totodată şi o teorie cuantică a materiei (s.n.) – care să servească drept fundament fizicii în toată generalitatea ei...” (Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, Ed. Politică –„Idei contemporane”, Bucureşti, 1977, pp.202 şi 240). De notat, însă, că în pofida aparenţelor (ce par a releva o poziţie comună a celor două „tabere”), Einstein era convins că această teorie „unitară” trebuie să fie, dimpotrivă, una de câmp, a continuităţii şi – prin urmare – de tip determinist: „Deocamdată trebuie să recunoaştem că, în cazul fizicii, nu posedăm nici o bază teoretică generală care să poată fi privită drept fundamentul ei logic. Teoria câmpului a eşuat până acum în sfera moleculară... Admit cu toate acestea, ca perfect posibil – îi mărturisea el, în ultimul an de viaţă, bunului său prieten M. Besso -, ca fizica să nu poată fi întemeiată pe noţiunea de câmp, adică pe elemente continue. Dar atunci nu va rămâne practic nimic din întregul meu eşafodaj – inclusiv teoria gravitaţiei – şi de asemenea din fizica actuală...” (Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp.145 şi 308).
27. „Nu este, bineînţeles, nimănui interzis să creadă în existenţa microcoordonatelor; dar ele vor dobândi o importanţă pentru fizică de-abia atunci când se vor stabili metode pentru determinarea lor experimentală (adică... niciodată, n.n.)” – Max Born, op.cit., p.22. Această atitudine pozitivistă extremă (ce „desfiinţează” – pur şi simplu – orice localizare, traiectorie sau „ciocnire” în microunivers adică, până la urmă, microobiectele înseşi, devenite „duhuri” fără corp şi formă; prezente „potenţial” peste tot şi... niciunde, ce se „materializează” local doar în momentul observării lor de către cercetătorul-magician), a fost puternic contestată de alţi fizicieni: „Care este semnificaţia fizică a relaţiilor? – se întreba Louis de Broglie. După însuşi modul în care pot fi demonstrate pornind de la principiile mecanicii ondulatorii, ele semnifică faptul că, după o operaţie de măsurare asupra valorilor lui qi şi pi, există întotdeauna incertitudini, astfel că relaţiile Δqi·Δpi³h să fie satisfăcute... Printr-o extrapolare care-mi pare complet nejustificată, s-a tras concluzia că corpusculul nu are în general, nici înainte, nici după măsurare, o poziţie şi o cantitate de mişcare bine determinată. Singurul lucru bine stabilit este că, datorită cuantei de acţiune, orice dispozitiv de măsură acţionând asupra unei particule îi perturbă starea şi nu ne poate da simultan valorile exacte după măsurare ale mărimilor canonic conjugate qi şi pi. Din aceasta nu rezultă defel că particula n-ar putea avea înainte şi după acţiunea dispozitivului de măsură o viteză şi o poziţie (s.n.) bine determinate” – op.cit., p. 40; „Alt lucru care a fost subliniat de la descoperirea mecanicii cuantice încoace – scria Richard Feynman – este că nu trebuie să vorbim despre lucruri pe care nu le putem măsura. Dacă ceva nu poate fi definit prin măsurare, el nu-şi găseşte locul într-o teorie. Astfel, întrucât valoarea exactă a impulsului unei particule precis localizate nu poate fi determinată prin măsurare, ea nu are ce căuta în teorie. Ideea că acesta este punctul în care greşea teoria clasică, reprezintă situarea pe o poziţie greşită. Ea provine dintr-o analiză neatentă a situaţiei. Dacă nu putem măsura poziţia şi impulsul, nu înseamnă apriori că nu putem vorbi despre ele. Înseamnă doar că nu suntem obligaţi să vorbim despre ele. În ştiinţă, situaţia este următoarea. Un concept sau o idee, care nu pot fi măsurate sau nu pot fi direct corelate cu experienţa, pot să fie sau să nu fie utile. Este totdeauna bine să ştim care idei nu pot fi verificate direct, dar nu e necesar să le eliminăm pe toate. Nu e adevărat că putem face ştiinţă utilizând numai acele concepte care sunt direct legate de experienţă (s.n.)” – Fizica modernă, vol. 1, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969, pp.599-600.
28. Max Born, op.cit., pp.227 şi 231.
29. Werner Heisenberg, op.cit., pp.22-23.
30. Ibidem, pp.179-180.
31. Max Born, op.cit., pp.376 şi 375. Cât priveşte motivul pentru care aceste „reduceri” îi repugnau lui Einstein (ce le numea „fantomatice acţiuni la distanţă” – ibid., p. 374), el va fi prezentat ulterior (dată fiind relevanţa sa deosebită în contextul reconsiderării acestei viziuni).
32. V. şi nota 5 din Cuvânt înainte: „(...) Din asemenea remarci am învăţat lipsa de respect pe care trebuie s-o avem faţă de ideile filozofice, dacă vrem să creăm ceva în fizica teoretică. Am încercat să transmit această poziţie elevilor mei şi cred că nu fără succes...”.
33. Influenţaţi, desigur, şi de mentorul Niels Bohr, considerat a fi „în primul rând filozof”: „Bohr a fost în primul rând filozof, nu fizician...” – spune Werner Heisenberg (op.cit., p.49).
34. Louis de Broglie, op.cit., p.30.
35. Albert Einstein, op.cit., p. 145. Acelaşi lucru îl afirmase Einstein (dar într-o formă plastică deosebită, devenită celebră) încă în 1926: „Mecanica cuantică merită toată stima. Dar o voce interioară îmi spune că totuşi acesta nu este Iacob cel adevărat. Teoria dă multe, dar nu ne apropie de taina Bătrânului. În orice caz, sunt convins că acesta nu joacă zaruri...” – cf. Max Born, op.cit., p.371.
36. „Bohr (...) ştia că în timpul nostru filozofia naturii poate avea putere numai dacă se supune în toate amănuntele criteriului sever al corectitudinii experimentale (s.n.)” – Werner Heisenberg, op.cit., p. 49; „Trebuie admis că noua concepţie teoretică îşi datorează originea nu vreunui joc al fanteziei, ci forţei constrângătoare a faptelor de experienţă (s.n.)” – Albert Einstein, op.cit., p.144; „Care este ipoteza fundamentală a ştiinţei, filozofia ei fundamentală? Am enunţat-o în primul capitol: singurul test al validităţii oricărei idei este experienţa (s.n.)” – Richard P. Feynman, op.cit., p. 43, etc.
37. Max Born, op.cit., p. 34 (v. şi nota 26 de mai sus).
38. „Spiritul visează unitatea - s-a spus – în mod spontan. El se visează ca înfăptuitor triumfător al acestei unităţi oriunde întâlneşte varietăţi ale existenţei, discordanţe aparente în lucruri... Ştiinţa s-a născut din ardoarea intelectuală a acestui vis” (cf. Ştiinţă şi sinteză, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1969, p.55). Cât priveşte dramatismul acestei confruntări, el a fost recunoscut de multă vreme: „Au mai rămas în viaţă doar puţini specialişti în fizica teoretică care au fost contemporani cu marea şi zbuciumată dramă (s.n.) a apariţiei fizicii moderne...” – spunea (în 1955) Max Born (op.cit., p.274).
39. „Lupta raţiunii – spunea Hegel – este efortul de a frânge ceea ce intelectul a fixat...” (Logica, 68).
40. „Lumea în faţa căreia ne găsim este, aşadar, infinit mai bogată decât şi-o închipuia Pascal, atunci când admitea o aceeaşi structură de la infinitul mare până la infinitul mic, la o scară din ce în ce mai redusă. Potrivit acestui punct de vedere, ar fi trebuit să întâlnim aceleaşi aspecte la toate etajele (s.n.) şi să putem folosi pretutindeni aceleaşi noţiuni (adică, o «teorie unitară», n.n.). Realitatea este însă mult mai bogată; fiecare nou etaj, la care experienţa ne permite să coborâm, ne aduce noi adevăruri şi ne cere un nou efort de construcţie teoretică (s.n.)” – Paul Langevin, Gândire şi acţiune, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 91; „(...) teoriile unitare sunt în prezent programe, frumoase cercetări de matematică, ele nu sunt fizică” – A. Lichnerowicz, cf. Ştiinţă şi sinteză, p. 167; „În prezent, inventarea unor forme noi de teorii unitare este un exerciţiu pentru matematicienii dotaţi” – D. Dubarle, vol.cit., p. 69; „(...) observăm din ce în ce mai clar că nu vom putea niciodată să înţelegem nivelurile de organizare superioare recurgând la explicaţii şi principii valabile pentru nivelurile inferioare. Fiecare nivel de organizare nou pretinde noi metode şi noi concepte (s.n.)” – J. Huxley, ibid., p. 77 etc.
41. Sub forma „marii unificări” a tuturor tipurilor de interacţii cunoscute: gravitaţionale – dominante la nivel macro şi cosmic, electromagnetice sau „slabe” – la nivel atomic şi „tari” – la nivel nuclear.
42. Abdus Salam, Ştiinţa, bun al întregii omeniri, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1985, pp.195-196.
43. Logica, 273.
44. A se revedea – în context – (şi) comentariul aferent noţiunii „fruct”, analizată (şi ea) de Hegel (cap. 3). Deci, forţa „ca atare” (unitară, „originară”) există doar pentru gândire (ca „obiect” logic, abstract), ea „fiind” – în acelaşi timp – gravitaţională, electro-magnetică şi nucleară (şi, poate, altceva); sau, dacă preferăm, „ne-fiind” nici gravitaţională, nici electro-magnetică, nici nucleară (şi nici altceva concret, fizic).
45. V. şi Hubert Reeves: „La începutul secolului nostru – XX, n.n –, observarea mişcărilor galaxiilor a proiectat o dimensiune istorică asupra întregului univers. Unde duce acest drum? Imaginea unei materii istorice se impune acum în toate domeniile... Fizica nucleară ne permite să înţelegem evoluţia nucleară; cum s-au format, pornind de la particulele elementare apărute în urma exploziei iniţiale, nucleele atomice din inima stelelor. Aruncate în marile spaţii interstelare, aceste nuclee s-au înconjurat de electroni... De la atomi la molecule... Fiinţele asemănătoare se grupează pentru a forma noi fiinţe, la un nivel superior. Această ierarhie se întinde de la ceea ce este infinit de mic la ceea ce este infinit de mare... În aceste condiţii este, bineînţeles, imposibil să avem un portret «instantaneu» al universului (s.n.) – mai exact, al tuturor nivelurilor sale ierarhice/succesive şi, prin consecinţă, al tuturor „forţelor” sale, n.n. -... Aici ne aflăm parcă pe culmile «muntelui timpului». În viziunea noastră asupra lumii, cel mai avansat punct în timp este cel în care ne aflăm. Jur-împrejur, privirea noastră se «cufundă» în trecut...” – Răbdare în azur. Evoluţia cosmică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.10, 11 şi 28.
46 „Un adevărat nonsens” din punct de vedere fizic (cum o numea Pauli) sau, şi mai explicit, Max Born: „Din acest punct de vedere, teoria actuală a materiei este în adevăr un haos de absurdităţi...” (op.cit., p. 376).
47. „Construct (lat. construere, „a construi”) (în epistemologie şi logica ştiinţei), concepte, relaţii şi structuri teoretice care integrează şi explică diferitele date experimentale, descriu legile şi patternurile obiective ale realităţii... C. apare la nivelul teoretic al cunoaşterii, în formularea problemelor, ipotezelor, legilor şi teoriilor ştiinţifice, modelelor explicative fundamentale ale unui domeniu determinat al realităţii... C. reprezintă o idealizare, un rezultat al abstracţiei constructive, neavând echivalent sau corespondent direct la nivelul experienţei (s.n.); el poate avea un referent direct (un model teoretic conceptual, de exemplu: corp rigid, electron Dirac ş.a.) sau un referent indirect, un obiect sau un aspect al realului” – Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucurşti, 1978.
48. Deşi asociat uzual (datorită dualităţii undă-corpuscul) fiinţelor de tip „Ianus” (sirene, centauri etc.), comparaţia adecvată trimite la Himera, animal fabulos, fiică a lui Typhon şi a Echidnei, ce sălăşluia în Lycia şi avea înfăţişarea unui monstru cu trei capete...
49. Asupra absurdului unei asemenea operaţii necugetate a intelectului avertizase (în principiu) încă Bătrânul Stagirit: „(...) reiese iarăşi de aici o consecinţă absurdă, căci atributele contrarii vor fi reunite în acelaşi timp în aceeaşi substanţă, una şi individual determinată...” (Metafizica, VII, 14, 1039 b).
50. Enumerarea respectând ordinea istorică a „ataşării” lor succesive.
51 „Când se dă o absurditate, restul urmează...” – mai spusese Aristotel; iar mai recent, H. Poincaré (cu referire chiar la problema discutată): „(...) ceea ce m-a frapat în discuţia ce a avut loc a fost faptul că una şi aceeaşi teorie se bazează ba pe principiile mecanicii vechi, ba pe ipoteze noi, care reprezintă negarea acestei mecanici; nu trebuie să uităm că nu există o propoziţie care să nu poată fi demonstrată uşor, îndată ce se introduc pentru demonstrarea ei două premise contradictorii (s.n.)” – La théorie du rayonnement et les quanta, în „Rapports et discussions de la réunion tenue à Bruxelles du 30 octobre au 3 novembre 1911”, Paris, 1912.
52. Op.cit., p.43.
53. Fizica PSSC. Textul elevului, EDP, Bucureşti, 1975, p.565. Faţă de acestea, raţiunea nu poate să nu observe că dacă aşa ar sta – într-adevăr – lucrurile, s-ar fi renunţat de mult la una dintre imaginile contradictorii, înlăturându-se astfel şi obsesivele dileme generate de „dualitate”; or, cum s-a văzut, experienţa nu permite acest lucru!
54. Ed. cit., pp.166 şi 184. Raţiunea observă o nouă incompatibilitate: dacă fotonul „este” infinit extins, cum de poate fi „absorbit” instantaneu (în efectul fotoelectric), cum poate el „ciocni” electronul (în efectul Compton)?!... Şi ce fel de „micro”-obiect este acela care are o asemenea extensiune gigantică?!...
55. Richard P. Feynman, Fizica modernă, vol. 3, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970, p. 494.
56. Cursul de fizică Berkeley, p. 184. Or, faptul că expresia în complex a undei electromagnetice este asemănătoare cu cea a undei ψ, nu este – evident – un motiv de identificare a lor; căci, în timp ce prima este o undă/funcţie reală (ce poate fi „transpusă”, reprezentată – avantajos pentru studiu – şi în complex), cea de a doua este complexă prin natura ei: „Undele de probabilitate sunt mai abstracte decât câmpul electromagnetic şi gravitaţional, care există şi se propagă în spaţiul nostru tridimensional. Continuumul multidimensional formează domeniul de definiţie pentru undele de probabilitate şi numai pentru o singură particulă trebuie ca numărul de dimensiuni să fie egal cu acela al spaţiului fizic. Singura semnificaţie fizică a undei de probabilitate este că ea ne permite, atât în cazul mai multor particule cât şi în cazul uneia singure (s.n.), să soluţionăm acele probleme care au sens” – A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p. 230; „Undele de Broglie (inclusiv în forma Schrödinger, n.n.) nu au nimic comun (s.n.) cu undele considerate în fizica clasică. În toate undele clasice valoarea absolută a amplitudinii undei determină o stare fizică. În cazul undelor de Broglie, intensităţile determină (doar) probabilităţile de poziţie ale particulelor...” – D.I. Blohinţev, Bazele mecanicii cuantice, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1954, p.42; „Funcţia de undă – numită şi funcţia psi (ψ) – nu trebuie confundată cu intensităţile câmpului din fizica clasică (s.n.), fiindcă, în opoziţie cu acestea, câmpul ei nu e purtător de energie...; deci, ea nu are corespondent în fizica clasică. De exemplu, funcţia de undă a unui sistem de fotoni nu este intensitatea câmpului electric şi nici inducţia magnetică a undelor electromagnetice” – Remus Răduleţ, „Principiul cauzalităţii în fizică”, în Dialectica cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p.103 etc.
De altă parte, tocmai aceste însuşiri „fizice” (propagare, reflexie, refracţie etc.), atribuite funcţiei ψ, i-au prilejuit lui A. Einstein construirea unei celebre „experienţe imaginate”, pentru a releva caracterul „fantomatic” sau „telepatic” al acţiunii de reducere a probabilităţilor (ce ar trebui să se transmită instantaneu şi la orice distanţă, „ca gândul”, deci cu o viteză superioară celei a luminii şi contrazicând – astfel – postulatele teoriei relativităţii): „În legătură cu aceste consideraţii – scria în 1930 W. Heisenberg – să amintim aici de o experienţă imaginară care aparţine lui Einstein. Ne imaginăm o singură cuantă de lumină, care să fie reprezentată printr-un pachet de unde format din unde maxwelliene (pentru o singură cuantă de lumină spaţiul coordonatelor are din nou numai trei dimensiuni, deci drept ecuaţie Schrödinger a cuantei de lumină singulare pot fi considerate ecuaţiile lui Maxwell) căruia să-i fie asociat astfel un anumit domeniu spaţial şi, conform relaţiilor de incertitudine, şi un anumit domeniu de frecvenţe. Prin reflexie pe o placă semitransparentă putem să împărţim acest pachet de unde în două părţi, una reflectată şi alta transmisă. Există atunci o anumită probabilitate de a găsi cuanta de lumină sau într-una, sau în cealaltă parte a pachetului de unde. După un timp suficient de lung cele două părţi vor fi distanţate între ele oricât dorim. Dacă se determină acum printr-o experienţă că cuanta de lumină se află de exemplu în partea reflectată a pachetului de unde, atunci rezultă simultan că probabilitatea de a găsi cuanta de lumină în cealaltă parte devine zero. Prin experienţa asupra părţii reflectate a pachetului se exercită astfel un fel de acţiune (reducerea pachetului de unde!) asupra poziţiei arbitrar îndepărtată a părţii celeilalte şi se observă uşor că această acţiune se propagă cu o viteză mai mare decât cea a luminii” - Werner Heisenberg, Principiile fizice ale teoriei cuantice, ed.cit., pp.38-39. Comentând această serioasă obiecţie a lui Einstein, W. Heisenberg notează: „În acelaşi timp se observă, însă, natural şi faptul că o asemenea propagare a acţiunii nu poate fi folosită niciodată pentru a expedia de exemplu semnale cu o viteză mai mare decât cea a luminii” (ibid.). De ce nu poate fi folosită?... Nu se spune.
57. S-a spus „buna noastră undă electromagnetică” şi pentru că autorul este intim ataşat – prin profesiune – de această fascinantă realitate fizică, a cărei teorie (clasică) este atât de bine verificată de experienţă (începând cu propagarea şi distribuţia energiei cu ajutorul reţelelor aeriene şi al cablurilor de forţă şi sfârşind cu transmisiunea acesteia prin antene şi ghiduri de undă, toate sistemele tehnice aferente fiind proiectate şi funcţionând în deplin acord cu teoria clasică Maxwell-Hertz). Dacă la începutul secolului XX cercetătorii teoreticieni mai puteau fi scuzaţi pentru excesul de „entuziasm cuantic”, acum, din perspectiva unui întreg şi convingător secol tehnic-electromagnetic „clasic”, bazat tocmai pe unda purtătoare a fluxului unitar de putere , respectiv pe localizarea în câmp a energiei electromag-netice cu densitatea
,
această imensă „sfidare” a realităţii (doar de dragul ideii „filozofice” a probabilismului) devine, efectiv, de neînţeles (şi – desigur – de neacceptat). Autorul crede că tocmai această flagrantă contradicţie cu practica experimentală este cea mai „tare” dovadă a inconsistenţei viziunii subiectiv-„indeterministe” universale asupra realului (ea fiind şi „punctul de plecare” factual al demersului de faţă).
58. Cursul de fizică Berkeley, pp.184, 178 şi 72.
59. Cf. Albert Einstein, Cum văd eu lumea, p. 308. Şi alţi cercetători de prestigiu au recunoscut cu francheţe acest mare impas cognitiv: „Deoarece comportarea atomică e atât de diferită de experienţa obişnuită, este foarte greu să ne obişnuim cu ea, şi ea pare bizară şi misterioasă pentru oricine – atât neiniţiatului, cât şi fizicianului experimentat. Nici măcar cei experţi nu o înţeleg în felul în care ar dori...” – R. Feynman, op.cit., p.15. Considerăm potrivit să amintim, în context, şi faptul că Max Born însuşi – ca principal autor al „noului stil” de interpretare a lumii fizice – saluta cu bună-credinţă şi în cea mai nobilă tradiţie a adevăratului spirit ştiinţific, „atacurile” oponenţilor săi: „Eu sunt foarte departe de a afirma că interpretarea astăzi curentă ar fi perfectă şi definitivă, şi salut atacul (...) împotriva apatiei pline de mulţumire de sine, cu care mulţi fizicieni preiau pur şi simplu interpretarea uzuală pe baza utilităţii sale practice şi nu-şi mai bat capul în continuare cu problema dacă ea se află pe baze solide...” (op.cit., p. 184).
60. A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.218.
61. „Calea adevărului – ne spune înţeleptul Aristotel – aparţine acelui care socoate drept despărţit ceea ce este în realitate despărţit şi ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela care gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate...” (Metafizica, IX, 10, 1052 a); sau, cu alte cuvinte dar, în fond, acelaşi lucru, spus de un alt înţelept, contemporan: „Aparentele conflicte dintre raţiune şi realitate sunt întotdeauna conflicte ale raţiunii cu sine însăşi, căci nu realitatea trebuie să se adapteze intelectului, ci viceversa” (Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.15).
62. Cum văd eu lumea, p.148.
63. Această „mică” diferenţă (exprimată printr-o singură vocabulă) va juca rolul punctului de sprijin ce permite „mişcarea” întregului univers (actual) al problematicii luminii (mai general, al înseşi fizicii „cuantice”) din adevăratul punct mort în care el este blocat de aproape un secol.
64. Louis de Broglie, La Pensée, no.91, 1960.
65. A. Messiah, Mecanica cuantică, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.33. Este remarcabil că acest fapt esenţial apare formulat explicit în primul volum din literatura ştiinţifică românească referitor la mecanica „undulatoare” (volum apărut – în 1944 – sub egida Institutului de Fizică al Facultăţii de Ştiinţe din Timişoara şi editat de Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj la Sibiu, şi al cărui Cuvânt înainte începea cu următoarea precizare a autorului: „Se împlinesc douăzeci de ani de când L. de Broglie, în teza sa de doctorat, a pus bazele mecanicii undulatoare. Publicăm această lucrare ca un omagiu geniului creator al marelui om de ştiinţă ale cărui lecţii magistrale am avut fericita ocazie de a le asculta la Institutul «H. Poincaré» din Paris...”): „Antagonismul undă-corpuscul devine mai puţin formal şi exclusivist, dar mai subtil şi mai relativ. Într-adevăr, în timp ce ansamblul fenomenelor de difracţie şi de interferenţă, cari derivă din procese macroscopice ale luminii, conduc la necesitatea acceptării concepţiei undulatoare, categoria de fenomene luminoase cari sunt în legătură cu procese microscopice (efectul fotoelectric, efectul Compton, etc), în cari intră în joc constituenţii intimi ai materiei (atomii şi electronii), nu se pot explica decât apelând la concepţia corpusculară...” – Valer Novacu, Introducere în mecanica undulatoare, Ed. Universităţii, 1944, p. 39.
66. „Pentru ca să văd – spusese Hegel -, este nevoie nu numai de lumină, ci şi de un corp; trebuie să vedem ceva. Lumina nu este deci vizibilă decât sub chipul corpului luminos... Lumina şi întunericul sunt în raport exterior între ele; abia la hotarul lor lumina ajunge la existenţă, căci în această fiinţare-pentru-altul este luminat ceva...” – Filozofia naturii, 143.
67. V., spre exemplu, S.I. Vavilov, Microstructura luminii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1953, p. 28.
68. V. Linus Pauling, Chimie generală, ed.cit., p.82.
69. Aşa cum s-a întâmplat la începutul secolului XX, dar – din păcate – se întâmplă şi astăzi: „Avem două imagini contradictorii ale realităţii; luate separat, nici una din ele nu poate explica integral fenomenele luminoase (sic); împreună, însă, da...” (A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p. 208); „Continuitatea spaţială a imaginii noastre asupra propagării luminii şi atomicitatea efectelor luminoase (sic) sunt aspecte complementare, în sensul că descriu comportări egal de importante ale fenomenelor luminoase...” (Niels Bohr, op.cit., p.17); „Acest lucru se va întâmpla chiar dacă lumina este atât de slabă încât nu există decât un singur foton (sic). Dacă nu ar exista nici acesta, nu ar mai exista nici lumina...” (George Thomson, Inspiraţie şi descoperire, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p. 166) etc.
70. Abuz odinioară scuzabil, deoarece el nu era decât expresia exterioară a puternicei convingeri (lăuntrice) – dobândită prin ştiinţa secolelor anterioare – că această lume (a „noastră”), perceptibilă cu ajutorul simţurilor, este o unică (şi deci ultimă) realitate, ale cărei entităţi şi însuşiri (ca simple „detalii” ale sale) „trebuie” să o poată descrie în mod unitar (prin simplă încadrare, „alăturare” – astăzi percepută, evident, ca fiind reducţionistă): „«Mecanica cuantică» este descrierea comportării materiei în toate detaliile (s.n.) sale şi, în particular, a fenomenelor care se petrec la scară atomică...” (R. Feynman, op.cit., p. 567); „(...) existenţa în acelaşi timp a corpusculelor şi a undelor pare intuiţiei cu totul incompatibilă. Cu toate acestea teoria trebuie (sic) să rezolve problema aducerii lor la un numitor comun...” (Max Born, op.cit., p.48) etc.
Cu alte cuvinte, operaţia (spontană şi repetată) prin care intelectul a introdus în cuvântul-sac „lumină” tot ce a găsit în „străfundurile” realităţii fizice macroscopice botezată astfel, nu poate să nu amintească de istoria similară a cuvântului „materie” (substanţă): în cunoaşterea clasică el desemna (doar) mediul corporal macroscopic (şi continuu!), apoi a „cuprins” molecula şi atomul, apoi electronul şi nucleonii etc., intelectul nesesizând că de îndată ce a numit două „lucruri” fizice distincte calitativ, cuvântul-obiect (de până atunci) s-a metamorfozat în concept, în noţiune (abstractă!). Aşa încât, afirmând: „Mecanica ondulatorie a lui de Broglie şi Schrödinger (...) a adus pe prim–plan importante puncte de vedere din domeniul fizicii: natura dublă a materiei, care, ca şi lumina, sub unele aspecte pare ondulatorie, sub altele pare corpusculară” (Max Born, op.cit., p.27), sau: „Lumină şi materie sunt realităţi fizice unitare, iar natura lor aparent dublă îşi are originea în insuficienţa esenţială a limbajului nostru” (Werner Heisenberg, op.cit., p.15), cercetătorii credeau că vorbesc (încă) despre lucruri fizice, când – de fapt – vorbeau despre conceptele lor filozofice (antinomice prin definiţie!); adică, întocmai ca în „cazul Newton” (comentat de Hegel în forma cunoscută: „trata conceptele ca pe nişte lucruri sensibile şi le considera cum obişnuim să considerăm piatra sau lemnul. Lucrurile stau astfel şi acum...”).
71. Se ştie, desigur, că lumina propriu-zisă, sesizabilă cu ajutorul vederii, acoperă doar o gamă restrânsă de frecvenţe ale undelor electromagnetice: (4...8).1014 Hz. Prin extensie, însă, adeseori se înţelege prin „lumină” – radiaţia electromagnetică în general (fie ea vizibilă sau nu).
72. Uri Haber-Schaim ş.a., Fizica PSSC. Textul profesorului, E.D.P., Bucureşti, 1974, p.254.
73. Procesul poate fi urmărit, de altfel, şi în natură, în zorii fiecărei zile, când sesizăm cum întunericul lasă loc treptat luminii (v. şi nota 45, cap.3), deşi nu putem preciza cu exactitate în care moment (de la câţi fotoni în sus) „s-a făcut lumină” (aşa cum nu se poate preciza exact de la câţi copaci se poate vorbi de pădure, de la câte grăunţe – despre grămadă, de la câte microobiecte – despre fasciculul macroscopic etc. etc.); desigur că – în pofida acestui fapt – noua calitate se naşte totuşi, prin mijlocirea acestei „viclenii” a Naturii (cum o numea, atât de sugestiv, Hegel) şi chiar dacă intelectul o acceptă – foarte probabil – cu greu. Să îl cităm (din nou) pe Hegel: „Graniţa abia conţine momentul negaţiei, şi deci al determinării; şi abia cu graniţa începe realitatea. Întrucât abia concretul este adevărul, existenţa (luminii, n.n.) implică nu numai unul din momentele abstracte, ci şi pe celălalt. Abia după ce lumina se distinge, ca lumină, faţă de întuneric, ea se manifestă ca lumină...” (Filozofia naturii, 134). Observaţia – atât de adâncă – a lui Hegel „actualiza” (peste milenii) vorbele din Upanişade:
„De la nefiinţă du-mă spre Fiinţă,
din întunerec du-mă la lumină...”
(Mircea Eliade, „Coloana nesfârşită”, în Carte de inimă pentru Brâncuşi, selecţia textelor şi bibliografia de Nina Stănculescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, p.32).
74. G.I. Taylor, „Interference Fringes with Feeble Light”, Proc. Cambridge Phil. Society, 15, 1909, p.114.
75. Uri Haber-Schaim ş.a., Fizica PSSC. Textul elevului, p. 564. Pentru a ne convinge de adevărul celor enunţate mai sus, să folosim (după aceeaşi sursă) datele concrete ale experienţei: „În experienţa descrisă (...) G.I. Taylor a estimat energia luminii care ajungea la placa lui fotografică. A găsit un flux de energie de 5.10-13 J/s (el a obţinut această valoare comparând înnegrirea medie a plăcii cu cea produsă în 10 secunde de o sursă de o candelă la distanţa de 2 m, fără ecrane absorbante de sticlă mată) ”. Pornind de la această estimare şi adoptând ca lungime de undă a luminii (vizibile) folosite λ = 5000 Ǻ, se poate determina distanţa medie dintre doi fotoni succesivi. Pentru aceasta, se calculează mai întâi energia ce revine unui foton:
unde h este constanta lui Planck, iar c – viteza luminii.
Fluxul de putere fiind cunoscut, se poate determina numărul fotonilor ce străbat cutia (a cărei lungime era 1,2 m) în unitatea de timp:
În fine, presupunând că fotonii se succed la intervale de timp egale (în realitate emisia este fluctuantă), durata unui interval va fi
iar distanţa (medie) dintre doi fotoni succesivi:
l = ct = 3·108 m/s x 8·10-7 s/foton = 240 m / foton,
adică mult mai mare decât lungimea cutiei. Prin urmare, aprecierea lui Taylor că în cutie se găsea la un moment dat doar un singur foton (şi adesea nici unul), era perfect îndreptăţită.
76. Ibidem, pp.564-565. Aceeaşi concluzie o regăsim (doar cu alţi termeni) şi în celelalte prezentări ale experimentelor de acest gen (cităm la întâmplare): „în condiţii fizice adecvate, fiecare foton (s.n.) se poate comporta şi ca un câmp de unde”; „fenomenele de difracţie (şi de interferenţă) sunt intrinsec legate de modul de propagare a fiecărui foton (s.n.) în parte”; „pentru a obţine figura de difracţie trebuie ca fiecare foton (s.n.) să interacţioneze cu ambele părţi ale acului”; „este greşit să asemănăm propagarea fotonilor cu mişcarea unor particule, deoarece legea lor de mişcare are caracter ondulator (s.n.)...” etc. Or, în felul acesta, s-a ajuns (încă o dată, dar pe altă cale) de la lumina duală la ... fotonul „dual”: „Cum poate un foton izolat să interfereze cu el însuşi? Ca să apară franje de interferenţă, lumina trebuie să parcurgă simultan şi coerent ambele fante ale unui aparat cu două fante, dar fotonii individuali sosesc fiecare la câte un singur loc bine determinat... E posibil ca o particulă să treacă simultan prin două fante?...” (Uri Haber–Schaim ş.a., Fizica PSSC. Textul profesorului, p.254).
77. A. Messiah, op.cit., p.35.
78. „S-a putut verifica – scrie şi Louis de Broglie – că incidenţa unei particule într-un punct al plăcii declanşează un mic fenomen local de ionizare provocând apariţia unei pete negre pe negativ, însă observarea franjelor de interferenţe cere ca un număr foarte mare de particule să fi ajuns pe placă, deoarece apariţia franjelor rezultă nu direct din incidenţele individuale (s.n.), ci din repartiţia statistică a acestor incidenţe pe placă” – Certitudinile..., p.68. Pentru a prezenta exhaustiv acest tablou al interpretărilor, trebuie să amintim şi faptul că unii cercetători (dar numai unii) precizează, totuşi, că nu este vorba (aici) despre însuşiri ondulatorii fizice, „propriu-zise” ale fotonului, ci – doar – despre ... probabilismul acestora (fapt care ne... reîntoarce la paradoxurile „undei” ψ): „Ce înţelegem prin comportarea ondulatorie a unui foton individual? Vom avea mai multe de spus despre aceasta. Pentru moment, ne vom mulţumi să spunem că unda electromagnetică (sic) trebuie să determine într-un anumit fel probabilitatea de apariţie a fotonului. Acolo unde câmpul undei este puternic, vom găsi probabil (? –s.n.) fotoni; acolo unde câmpul este slab, este mai puţin probabil să apară fotoni; acolo unde câmpul dispare, nu apar de loc fotoni...” (Uri Haber-Schaim ş.a., op.cit., Textul elevului, p.565). Or, acum ştim că unda electromagnetică nu are cum să prezică... „eventualitatea” apariţiei fotonului, din moment ce ea însăşi înseamnă prezenţa (în microstructura sa) a unui mare număr de fotoni !
79. „Vom aborda de la început elementul fundamental al acestei comportări misterioase în forma sa cea mai stranie. Vom examina un fenomen care e imposibil, absolut imposibil de explicat în vreun mod oarecare în teoria clasică (sic), şi care conţine în el esenţa mecanicii cuantice. În realitate, el conţine singurul mister...” (R. Feynman, op.cit., p.568).
80. „Dacă au sosit mulţi fotoni, figura de interferenţă este redată de efectul lor cumulativ...” – Uri Haber-Schaim ş.a., op.cit.
81. „Fără îndoială, lumina trebuie să se înfăţişeze totodată ca un produs...” – spusese Hegel (op.cit., 137), în baza vizunii sale filozofice, sistemic-dialectice.
82. Este adevărat că interacţia gravitaţională a fotonilor este neglijabilă („Între diferitele cuante de lumină nu există – cât timp se face abstracţie de gravitaţie – nici un fel de interacţiune...” – W. Heisenberg, op.cit., p.110); dar aici nu este vorba (doar) de gravitaţia proprie, ci (şi) de cea universală, care în vecinătatea maselor mari (precum cea a Soarelui) influenţează determinant evoluţia fotonilor. Dincolo însă de aceste aspecte cantitative, „umplerea” – naturală – a vidului cu câmpul gravitaţional universal are implicaţii calitative, respectiv consecinţe sistemice excepţionale. Iar dacă intelectul este în continuare contrariat de faptul că unda-câmp luminoasă are în microstructura sa „cvasisubstanţa” fotonică (neutră), el este îndemnat să-şi amintească faptul reciproc: şi substanţa macroscopică neutră are în (micro)„structura” sa câmpul fizic universal („eterul care umple corpurile” – spusese Newton, v. nota 3)...
83. Este (iarăşi) interesant că deşi cercetătorii au (re)definit „cuantic” lumina ca fiind o mulţime (discretă) de fotoni, în consideraţiile lor „practic”-analitice au ţinut cont – sub imperiul experienţei – de continuitatea fizică a volumului ocupat de ea (adică, exact la fel ca în cazul mediului corporal macroscopic): „Câmpul electromagnetic din interiorul containerului din fig. (...) are o energie totală definită, care creşte cu creşterea temperaturii; densitatea totală de energie este această energie totală împărţită la volumul interior (s.n.) al incintei...” (P.W. Atkins, Tratat de chimie fizică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 323).
84. Exact la fel se procedează, de altfel, şi în cazul mediului corporal: masa volumică (a unităţii de volum) se obţine prin împărţirea masei corpului – localizată „practic” doar în nuclee şi electroni – la întregul volum al corpului, care este enorm în comparaţie cu volumul „substanţial” al nucleonilor şi electronilor. Aşa se explică faptul că cea mai mare densitate a unei substanţe macroscopice este abia 22,5 g/cm3 (iridiu), în timp ce „densitatea” electronului (în ipoteza că masa sa de 0,9.10-27 g este repartizată uniform în volumul sferic de rază 10-13 cm) este 1010 g/cm3, deci de cca 109 (adică un miliard!) ori mai mare; ca să nu mai vorbim despre densitatea „substanţei” nucleonice (de încă aproximativ două mii de ori mai mare).
85. Max Born, op.cit., p. 288. Este interesant (şi, totodată, surprinzător) cum, pornind de aici, Max Born îl considera a fi „răspunzător” de interpretarea statistic–probabilistă a lumii cuantice tocmai pe A. Einstein (cel mai înverşunat oponent al acesteia): „Dar Einstein a considerat că interpretarea statistică este nesatisfăcătoare şi a încercat mereu s-o dezmintă. Şi totuşi, interpretarea pătratului funcţiei de undă ca probabilitate porneşte chiar de la Einstein. El a exprimat ideea că densitatea medie a fotonilor trebuie să coincidă într-o radiaţie luminoasă cu densitatea energiei undelor electromagnetice care descriu această radiaţie. Este aceeaşi idee (sic) pe care am propus-o eu în 1927 pentru interpretarea funcţiei de undă a lui Schrödinger şi care astăzi, generalizată în mod convenabil, este acceptată unanim...” (ibidem). Or, între cele două reprezentări este o diferenţă enormă (ca de la cer la ... pământ!): în timp ce unda electromagnetică era fizică, purtătoare de energie (exprimabilă echivalent cu ajutorul densităţii fotonilor prezenţi în radiaţia luminoasă), „unda” ψ era/este (prin definiţie!) abstractă, indicând doar „probabilitatea” existenţei fotonilor şi, deci, neposedând nici un fel de energie... Şi mai surprinzător este însă faptul că această „confuzie” de planuri – real/abstract – s-a menţinut până astăzi, când se vorbeşte despre „unda electromagnetică de... probabilitate” (considerată a fi chiar cheia cu care se pătrunde în microunivers): „Fotonul guvernat în spaţiu şi timp de unda sa electromagnetică de probabilitate (sic), particula de unda de Broglie de probabilitate (...), sunt cheile cu ajutorul cărora ne propunem să pătrundem în interiorul atomului...” (Uri Haber-Schaim ş.a., op.cit., p.597).
86. În realitate, durata aceasta este cu mult mai mare (practic „infinită”!), deoarece Millikan a folosit în calcule (cf. nota 5 de mai sus) secţiunea „atomică” în locul celei „electronice” (ultima, de aproape un miliard de ori mai mică). Cu titlu absolut orientativ, să comparăm (şi) densitatea fluxului energetic macroscopic folosit odinioară de Millikan (1 erg/cm2) cu cea estimată a fluxului energiei transportate de fiecare foton al luminii (galbene) utilizate. Cunoscând energia fotonului (4.10-12 erg) şi adoptând o „secţiune” a acestuia de acelaşi ordin de mărime cu cea a electronului (10-26 cm2), rezultă 4.1014erg/cm2, adică o valoare incomparabil mai mare. Este/„era” firesc, deci, ca electronul „nimerit” de foton să părăsească „instantaneu” electrodul metalic (deoarece energia sa cinetică era chiar 4.10-12 erg).
87. Cititorul nu a uitat, desigur, faptul că o cuantă conservă („în mic”) calitatea întregului (continuitatea în cazul cuantei–părţi a unei „mărimi”, respectiv discretizarea în cazul cuantei–element a unei multiplicităţi).
88. Spre exemplu, energia localizată cu densitatea de volum
într-un astfel de domeniu elementar (dV – atât de mic încât w = const. în punctele sale), se scrie
iar energia din întregul domeniu (V) se obţine prin sumarea (infinită) a acestor entităţi infinitezimale, adică prin integrare:
Tot astfel, energia electromagnetică transmisă în unitatea de timp (puterea) printr-o suprafaţă elementară (dA) cu densitatea
,
se scrie
iar puterea totală
89. „Deşi teoria electromagnetică a lui Maxwell nu conţine fotoni, ea este în concordanţă cu impulsul fotonilor. Conform teoriei electromagnetice orice energie radiantă E care se propagă pe o direcţie, ar trebui să transporte impulsul E/c în aceeaşi direcţie. Fotonii cu energia hn şi impulsul hv/c «se supun» acestei relaţii. În consecinţă, un număr mare de fotoni poate duce la acelaşi efect ca o presupusă (sic) undă continuă de lumină” – Uri Haber-Schaim ş.a., op.cit., p.561. Pentru a înţelege (corect) acest lucru, în intimitatea sa sistemică, să revedem (într-o figură anterioară, sub c) frontul – efectiv continuu fizic, nu „presupus” ca atare! – al undei, în care sunt localizaţi (în momentul respectiv) N fotoni: E = N.hv. Impulsul (deci şi presiunea, ca variaţie a acestuia) are două expresii, echivalente cantitativ: una macroscopic-ondulatorie (E/c), iar cealaltă microscopic-fotonică (N.hv/c):
NOTĂ. A nu se confunda energia EJ cu vectorul intensitate de câmp v/m (folosit anterior).
90. Dacă am face (din nou) o analogie, este ca şi când am afirma că, substanţa lemnoasă a pădurii fiind localizată în copaci, pădurea nu posedă aşa ceva; sau, constatând că masa substanţială aparţine atomilor, să declarăm că un corp macroscopic „nu are masă”, ceea ce este – evident – absurd.
91. „În 1905 (...) Albert Einstein a afirmat că în lumină există în acelaşi timp (sic) şi unde şi corpusculi... Cu aproape 20 de ani mai târziu, în 1923, eu am avut cutezanţa de a extinde coexistenţa undelor şi particulelor, presupunând că nu numai fotonii de lumină, ci şi toate celelalte particule materiale, cum sunt electronii, sunt însoţite de o undă. Pentru mine, aşa cum a fost ideea lui Einstein, nu era vorba de o vagă şi puţin inteligibilă «dualitate», ci de o veritabilă coexistenţă a undei şi particulei, amândouă prezente în spaţiul fizic şi intim legate una de cealaltă” (L. de Broglie, op.cit., p. 57); „Corpusculul apare ca un fel de «accident» încorporat în structura unei unde, ghidat de propagarea undei...” (L. de Broglie, în Istoria generală a ştiinţei, vol. IV, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.147); „Conform ipotezei lui de Broglie, fiecărei particule (s.n.) îi corespunde o undă, a cărei lungime de undă, în cazul unei mişcări rectilinii a particulei, este legată de impuls prin relaţia λ = h/p...” (Max Born, Fizica atomică, p. 189) etc.
92. Louis de Broglie, Introduction à l'étude de la mécanique ondulatoire, Herman, Paris, 1930, p.X.
93. Max Born, op.cit., pp.137-139.
94. Considerată aşa în pofida faptului că se referă (tot) la o realitate „fizică” (undă luminoasă); deoarece această „realitate” este una fictivă, (doar) echivalentă celei mecanice date. Spre exemplu, evoluţia unui punct material prin „vid” (de substanţă) poate fi modelată prin propagarea unei unde luminoase într-un mediu corporal (optic) neomogen! Iar Louis de Broglie cunoştea, desigur, toate aceste lucruri: „Încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea Hamilton, apoi Jacobi au observat o anumită analogie (s.n.) între legile mecanicii care guvernează mişcarea corpusculilor şi legile teoriei undelor care determină propagarea radiaţiilor. Se admitea, în general, că această analogie era pur formală (s.n.), dar tânăra mea imaginaţie (de Broglie avea în 1912 abia 20 de ani; îşi luase licenţa în istorie la Sorbona şi începuse să studieze dreptul, când – sub impresia puternică produsă de documentele primului Consiliu Solvay, prelucrate de fratele său Maurice – are pentru întâia oară intuiţia „sintezei” necesare între corpuscul şi undă – n.n.) a intrat în acţiune şi am început să mă întreb dacă această analogie nu are un sens fizic profund, dacă ea nu este susceptibilă să ne conducă spre acea sinteză a imaginilor de undă şi de corpuscul, a cărei necesitate mi se părea a o arăta apariţia în fizică a misterioaselor cuante...” (Certitudinile..., p.24).
95. Se reaminteşte că Typhon era, în mitologie, o fiinţă monstruoasă (zămislită de Gaea şi de Tartarus): cu o sută de capete şi având trupul presărat cu şerpi ondulatori...
96. „Uitând” deci (ca şi în cazul grămezii, al pădurii, al dunei „de nisip”, al luminii etc.) că experienţa nu permite niciodată accesul – simultan! – doar la această multiplicitate („vidată” de orice altceva); că, deci, chiar în cazul elementelor fizice/concrete, „mulţimea” („numărul”) lor desemnează (doar) un model abstract (imaginat şi discretizat) al întregului (continuu): „Dacă admitem că este abstract tot ceea ce nu este localizat în spaţiu şi/sau în timp, atunci mulţimile (...) sunt abstracte – s.n. – chiar dacă elementele lor sunt concrete” (Solomon Marcus, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p.157). Este extrem de sugestiv – în acest sens – faptul că deşi L. de Broglie însuşi vorbea (doar) despre „număr de corpusculi”, în calculele „practice” referitoare la fascicul/„nor” s-a folosit de concepte diferenţiale, specifice continuului (macroscopic): „De altă parte, mişcarea norului de corpusculi trebuie să verifice ecuaţia de continuitate hidrodinamică (s.n.), exprimând că creşterea numărului de corpusculi (sic) în unitatea de timp, într-o regiune a spaţiului, este egală cu diferenţa între numărul de corpusculi ce intră în această regiune în unitatea de timp şi numărul de corpusculi care ies din această regiune în aceeaşi unitate de timp. Să considerăm un mic paralelipiped (spaţial-continuu! – n.n.) ale cărui feţe sunt perpendiculare pe axele de coordonate... Desemnăm prin ρ, vx, vy, vz valoarea densităţii (s.n.) şi componentele vitezei norului (s.n.) în centrul paralelipipedului... Fluxul de corpusculi (sic) în timpul dt este...” (Introduction à l'étude..., pp.84-85).
97. Max Born, op.cit., p. 140. Este – iarăşi – extrem de sugestivă pentru această „translaţie” reducţionistă, ce pune semnul egalităţii între fascicul (continuu) şi corpusculul–component (discret), exprimarea „oscilantă”, indecisă folosită de cercetători: „Presupunerea principală a teoriei în discuţie este că electronul (s.n.) în mişcare uniformă se va comporta, în anumite fenomene, ca o undă. Să presupunem că un electron sau o ploaie de electroni (sic), toţi având aceeaşi viteză, se mişcă uniform. Masa, sarcina şi viteza fiecărui electron individual sunt cunoscute. Dacă ne-am propus să asociem într-un fel oarecare conceptul de undă cu mişcarea uniformă a unui electron sau a unor electroni (s.n.), prima noastră întrebare trebuie să fie: care este lungimea de undă corespunzătoare electronului?...”(A. Einstein, L. Infeld, op.cit., p.218); „Noi observăm, de exemplu, electronii în camera Wilson: vedem urmele lor ca urme de condensaţie..., şi nu ne îndoim că în cazul electronilor avem de-a face cu particule (s.n.) încărcate electric care se mişcă foarte repede. Dar aceleaşi obiecte (sic) apar în alte experienţe ca unde, care pot produce fenomene de difracţie şi interferenţă; ele nu mai pot fi particule, care ar avea o întindere foarte mică, ele trebuie să fie procese care se extind asupra unor domenii spaţiale mari (s.n.)...” (W. Heisenberg, Paşi peste graniţe, ed.cit., p.172); „Toate aceste fascicule intense «reflectate» pot fi explicate considerând că fasciculul de electroni (s.n.) are o lungime de undă dată de λ = h/p... Deoarece electronul (sic) este o undă, la trecerea prin fantă el va fi difractat;... este posibil ca lungimea de undă a unui (s.n.) electron să fie dată de λ = h/p” (D. Halliday, R. Resnick, Fizica, vol. II. E.D.P., Bucureşti, 1975, pp.564, 572 şi 575) etc. Pentru o prezentare sintetică a părerilor (divergente) cu privire la completitudinea şi valabilitatea generală a interpretării indeterministe („ortodoxe”), v. şi M. Borneas, „Behaviour of some microparticles”, Speculations in Science and Technology, Vol. 11, No. 3, 1988, p. 203.
98. Viteza v a particulei trebuia să fie invers proporţională cu viteza (de fază) u a undei luminoase, în condiţii de mediu date.
Într-adevăr, ţinând seama de expresia indicelui de refracţie (ca raport al vitezei luminii în vid şi viteza de fază a luminii în mediul respectiv), nr = c/u, rezultă că timpul necesar luminii pentru a parcurge distanţa dintre două puncte ale mediului (nr, respectiv u fiind funcţii de punct), se scrie:
unde elementul (infinitezimal) de arc dl este atât de mic, încât nr şi u sunt (practic) constante în punctele sale. Principiul lui Fermat („al timpului minim”) afirmă că dintre toate curbele ce unesc pe a cu b, lumina o alege pe aceea pentru care integrala de mai sus are valoarea cea mai mică.
De altă parte, principiul lui Maupertuis („al acţiunii minime”), afirmă că mişcarea (mecanică) a unui punct material de masă m între două puncte are loc după acea curbă pentru care „acţiunea” (A) este minimă:
Se observă uşor că cele două integrale devin (formal) echivalente (se pot substitui reciproc) dacă
,
unde K este o constantă de proporţionalitate având dimensiunea pătratului vitezei (v. şi L. de Broglie, op.cit., pp.44 ş 62).
99. În felul acesta se precizează şi valoarea constantei (anterioare) K, dar în urma unor raţionamente absolut formale. În referenţialul propriu R0 particula se află în repaus (v = 0), deci viteza de fază a undei echivalente este infinită (u = !). Cu toate acestea, să-i „asociem” noi particulei o undă „fizică”, a cărei frecvenţă (numită de către L. de Broglie şi „frecvenţă proprie” a corpusculului – op.cit., p. 36) este dată de relaţiile Planck – Einstein: n0 = m0 c2/h. Cum faza undei este aceeaşi în orice punct al sistemului, expresia matematică a acestei unde se scrie
Într-un alt sistem R, inerţial (în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de R0), fiind valabilă relaţia lui Lorentz
expresia undei devine
Cum expresia generală a undei progresive este
prin identificare se obţin expresiile frecvenţei şi vitezei de fază
Comparând acum cele două expresii ale legăturii dintre vitezele u şi v, rezultă K = c2. Pe de altă parte, produsul hn devine
iar lungimea de undă
p fiind impulsul particulei.
Cu alte cuvinte, relaţiile valabile în cazul luminii/fotonilor:
rămân adevărate şi pentru particule a căror masă de repaus este diferită de zero, prin simpla înlocuire a vitezei luminii c cu viteza v a particulei:
100. Fapte interzise – cum se ştie – în cazul undelor fizice. Căci teoria relativităţii restrânse postulează viteza luminii c ca fiind viteză-limită în univers; or, dacă v
101. Într-adevăr, notând cu k numărul de undă şi cu ug = dn/dk viteza de grup, se obţine succesiv
şi deci
102. Max Born, op.cit., p.141. În plus, extensiunea spaţială a pachetului era macroscopică, de ordinul metrului (obţinută prin înmulţirea vitezei luminii cu durata „ciocnirii” fotonilor echivalenţi: 108 m/s x 10-8 s = 1m !): „În sursele obişnuite de lumină, atomii (sau moleculele) emit independent unii de alţii grupuri de unde de lungime destul de mică (de ordinul metrului), lungime ce poate fi măsurată experimental: fiecare din aceste grupuri de unde transportă (s.n.) în momentul emisiei sale un singur foton produs de tranziţia cuantică pe care a suferit-o atomul din care iese el...” (L. de Broglie, Certitudinile..., p.118). Dar, atunci, cum se „împacă” fotonul microscopic cu un pachet „echivalent” macroscopic (ultimul fiind şi înlocuitor şi „vehicul”, pilot al primului )?!...
103. „Fireşte, nu există nici o cale de a deduce ecuaţia de undă în mod strict logic; treptele formale care ne-au condus la ea sunt mai curând o chestiune de intuiţie... Am găsit astfel formalismul cu ajutorul căruia poate fi tratată orice problemă mecanică. Ceea ce trebuie să facem este să găsim soluţiile univoce şi finite ale ecuaţiei de undă, pentru problema respectivă” – Max Born, op.cit., pp.191 şi 193.
104. Formalism despre care L. de Broglie spunea odinioară (în 1961): „De aproape zece ani mă tot întreb dacă interpretarea actualmente admisă a mecanicii ondulatorii este într-adevăr definitivă şi dacă, dincolo de succesele sale certe şi de rigoarea sa aparentă, ea nu ne ascunde adevărata natură profundă (s.n.) a coexistenţei (sic) undelor şi corpusculilor. Nu e vorba, bineînţeles, de a contesta valoarea statistică a formalismelor elegante şi precise cu care jonglează teoreticienii fizicii cuantice contemporane, ci de a ne întreba dacă aceste formalisme ating într-adevăr fondul lucrurilor şi dacă interpretarea propusă de ei are caracter definitiv...” (op.cit., p.30).
105. R. Răduleţ, op.cit., p. 178.
106. L. de Broglie, op.cit., p.66.
107. Max Born, Fizica în concepţia..., p.48.
108. Niels Bohr, op.cit., p. 49.
109. Max Born, op.cit., pp.65-66.
110. Sau, nuanţând, ultima reducţie s-a operat totuşi, dar (numai) implicit, prin definirea mediului corporal ca „mulţime (doar) de molecule”... Alţi cercetători însă, au sesizat în mod remarcabil analogia discutată (între nivelurile structurale ale radiativului şi substanţialului): „Dincolo de macrooptică se găseşte microoptica, ce în anumite privinţe se deosebeşte de prima, după cum studiul termodinamic al materiei (substanţei – n.n.) diferă de teoria ei moleculară...” (S.I. Vavilov,op.cit., p.5).
111. Şi nu „de electroni”, „de neutroni”, „de atomi sau molecule”, cum se spune în mod obişnuit (după uzuanţa limbajului comun), din cauza substituirii (reducţioniste) a acestora cu modelele lor (abstracte), discontinue.
112. Max Born, Fizica atomică, p. 140.
113. „Nu este întâmplător că radicalul din viteza pătratică medie (a moleculelor unui gaz – n.n.) nu este prea diferit de viteza sunetului în aer, care este de cca. 340m/s la nivelul mării. Undele sonore sunt unde de presiune şi, pentru propagarea lor, moleculele gazului trebuie să se deplaseze pentru a forma regiuni de presiune ridicată şi coborâtă. Prin urmare, este de aşteptat ca viteza sunetului să fie similară cu viteza medie a moleculelor de gaz” (P.W. Atkins, op.cit., p.36).
114. Cum o (mai) numeau A. Einstein şi L. Infeld: „Să ne imaginăm un fascicul de electroni care se deplasează uniform, cu o viteză dată sau, în terminologia ondulatorie, o undă electronică omogenă (s.n.)...” – op.cit., p. 219.
115. Cum s-a precizat şi în cazul (similar) al materiei substanţiale, conceptul (în general) este inventat doar în formă, inclusiv denumire, deoarece „conţinutul” său (sintetic şi obiectiv) preexista, fiind prin urmare descoperit („Adevărata obiectivitate a gândirii stă în faptul că gândurile nu sunt numai gânduri ale noastre, ci sunt, totodată, ceea ce constituie însinele lucrurilor şi a tot ce e în general obiectiv” – spusese Hegel în Marea logică).
116. Ne-conştient, cum s-a mai spus, deci involuntar.
117. Este impresionant să constaţi astăzi că ştiinţa fusese avertizată asupra acestui (posibil) impas încă în urmă cu peste un secol: „(...) şi în ştiinţa naturii întâlnim destul de des teorii în care relaţiile reale sunt aşezate cu capul în jos, în care reflectarea este luată drept obiectul reflectat (s.n.). Asemenea teorii domină adesea vreme îndelungată...” (Dialectica naturii, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1954, p.34). De altfel, şi unii cercetători contemporani au semnalat pericolul (de principiu) al unei asemenea substituţii insidioase: „Astfel, într-un fel foarte subtil, putem (...) să cădem în capcana unei mişcări în care tratăm ceva ce-şi are originea în gândirea noastră proprie ca şi cum ar fi o realitate ce-şi are originea în ceva independent de această gândire...” (David Bohm, op.cit., p.117).
118. Tot aşa cum „materia”, referindu-se şi la câmp, s-a desprins – greu, este adevărat, şi numai pentru unii cercetători – de sinonimul său de până atunci: „substanţa”.
Să amintim, în context, că distincţia dintre limbajul-obiect şi metalimbaj a fost enunţată explicit abia în 1933 (de către Alfred Tarski), iar astăzi este bine stabilit că „suprapunerea” (confundarea, identificarea) lor constituie una dintre principalele surse generatoare de paradox: „O sursă importantă a paradoxurilor este (...) confuzia dintre diferite nivele ale limbajului. În forma lor uzuală paradoxurile se bazează pe suprapunerea metalimbajului pe limbajul obiect” (Solomon Marcus, op.cit., p.33).
CAPITOLUL 11
1. Deoarece materia fotonică nu este „substanţă” (fotonul neposedând o consistenţă de repaus), alinierea frecventă a fotonilor în rândul particulelor elementare este „mai de grabă o chestiune de gust” (V.F. Weisskopf, „Locul studierii particulelor «elementare» în dezvoltarea fizicii moderne”, în Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii, vol. IX, Ed. Politică, Bucureşti, 1964, p.65).
2. Deoarece orice generalizare a datelor experimentale se face – cum s-a văzut – prin noţiuni şi concepte, prin gândire teoretico–filozofică (ca „gânduri ale gândurilor ştiinţei”).
3. R. Feynman, Fizica modernă, vol. III, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970, p.15. Astăzi este evident că acesta era obiectivul fizicii clasice (doar), cele mai mici „detalii” (macroscopice) fiind infiniţii mici-fizic.
4. A. Einstein, L. Infeld, Evoluţia fizicii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p.232.
5. Aşa cum (şi) cea clasică a inclus-o pe cea preclasică, depăşind-o.
6. Tocmai aceste concepte (noi) răspund cerinţei „presimţite” ca necesară de cercetători, şi anume căutarea (respectiv construirea) unei „viziuni atotcuprinzătoare asupra lumii fizice”: „(...) În consecinţă, astfel de variabile nu ne mai furnizează, în domeniul cuantic, un concept de materie definit, unic şi neambiguu. Numai în domeniul clasic un astfel de concept este o aproximaţie adecvată. Dacă nu există, în domeniul cuantic, nici un concept de materie (s.n.) bine definit, la ce se referă atunci teoria cuantică?...
Teoria cuantică, aşa cum este ea astăzi constituită, ne confruntă cu o foarte mare provocare, căci, în această teorie, nu există nici o idee consistentă privind tipul de realitate subiacentă structurii şi constituţiei universale a materiei... Pare clar, atunci, că suntem confruntaţi cu o fragmentare adâncă şi radicală, precum şi cu o confuzie completă, dacă încercăm să gândim care ar putea fi realitatea avută în vedere de legile noastre fizice. În prezent fizicienii tind să evite acest subiect, adoptând atitudinea potrivit căreia concepţia noastră globală referitoare la natura realităţii este puţin sau deloc importantă. Tot ceea ce contează în teoria fizică se presupune a fi dezvoltarea ecuaţiilor matematice care ne permit să prezicem şi să controlăm comportarea ansamblurilor statistice formate din multe particule. Un astfel de scop nu este vizat numai pentru utilitatea sa tehnică şi pragmatică; mai degrabă, ideea că numai la predicţia şi controlul de acest tip se referă cunoaşterea umană a devenit presupoziţia celor mai multe lucrări din fizica modernă.
Acest tip de presupoziţie este, într-adevăr, în acord cu spiritul general al epocii noastre, dar principala mea propunere (…) este că nu putem să ne dispensăm pur şi simplu de o viziune atotcuprinzătoare asupra lumii (s.n.). Dacă încercăm să facem aceasta, vom ajunge să ne mulţumim cu orice viziune asupra lumii (în general inadecvată) care se întâmplă să fie la îndemână...” (David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, pp.130 şi 32). Această impresionantă „pledoarie” ne aminteşte de o alta, anterioară (din anii ’50): „(...) Astfel ajungem la al doilea punct (...) şi anume, dacă utilizarea conceptului şi a cuvântului «realitate» n-ar putea fi înlăturată, fără a păgubi ştiinţele naturii. Răspunsul meu la această întrebare este că la utilizarea acestui concept pot renunţa numai oamenii care locuiesc în castele aeriene, îndepărtaţi de orice practică şi de orice acţiune şi observaţie reală, adică acel tip de om care se adânceşte atât de mult în matematica pură, în metafizică sau logică, încât se înstrăinează de lume...” (Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp.188-189).
7. Dacă în cazul atomului faptul este de mult cunoscut, infra–„structura” fotonică se lasă mai greu relevată experimental; ea este însă sugerată de „polarizarea” fotonului (neutru) în câmpurile electrice foarte intense, respectiv de „despicarea” acestuia în perechea de particule electrizate electron – pozitron (N. Rosen şi P. Singer au discutat încă în 1959 consistenţa unei teorii neutrino a fotonului, pentru ca doi ani mai târziu P.G.O. Freund să prezinte un alt model compozit al acestuia, bazat pe interacţiunea universală Fermi - UFI).
8. Apărut în „istoria” Universului nostru simultan cu Big Bang-ul şi întărit ulterior, pe măsura „naşterii” succesive a particulelor substanţiale, nucleelor, atomilor şi moleculelor, respectiv corpurilor şi sistemelor planetare; toate structurate în prezenţa sa şi, totodată, înglobându-l: „Materia (substanţa, n.n.) atrage materie, spunea Newton. Einstein merge mai departe: totul atrage totul. «Totul» înseamnă şi mişcarea: cu cât un corp se deplasează mai repede, cu atât mai tare este atras şi cu atât mai tare atrage el însuşi. «Totul» înseamnă chiar şi corpurile care nu au masă (de repaus, n.n.), cum ar fi fotonii luminoşi (sic). Materia atrage lumina. Lumina atrage materia. Lumina atrage lumina !...” (Hubert Reeves, Răbdare în azur. Evoluţia cosmică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 41).
9. Ferdinand Gonseth, Filosofia deschisă, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pp.154-155.
10. Dialectica naturii, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1954. p. 15.
11. G.W.F. Hegel, Logica, 314.
12. Marea lecţie hegeliană trebuie să fie, prin urmare, aceea că primordială este dialectica „fiinţei şi esenţei”, adică a onticului însuşi (în cazul nostru macro- şi, respectiv, microscopic), pe care limbajul trebuie (doar) să o reflecte ca atare (printr-o conceptualizare adecvată), şi nu „inventarea” (inspirat-intuitivă) a unor moduri noi de vorbire: „A inventa deodată un întreg limbaj nou, implicând o structură de gândire radical diferită, este, oricum, în mod clar imposibil. Ceea ce putem face provizoriu şi experimental este să introducem un nou mod al limbii... Vom lua acum în considerare un mod, în gândirea noastră, pentru care mişcarea va fi ceva primordial şi prin care această noţiune va fi încorporată în structura limbii, lăsând mai degrabă verbului decât substantivului menirea de a juca un rol fundamental... Pentru a preciza termenii, vom da un nume acestui mod, şi anume rheomodul («rheo» provine de la un verb grecesc, care înseamnă «a curge»). Cel puţin într-o primă instanţă, rheomodul va fi un experiment de utilizare a limbii, în sensul de a crea o nouă structură, care să fie mai puţin înclinată spre fragmentare decât cea uzuală...”(David Bohm, op.cit., p.75). Cum se observă uşor, şi „rheomodul” căuta să surprindă aceeaşi (presimţită) devenire a Naturii...
13. De altfel, expresia uzuală „teoria cuantică a câmpului” (electromagnetic) este nepotrivită şi astăzi (când cuanta este încă asociată – în fizică – exclusiv discontinuului), deoarece înseamnă: teoria „discretă” a... continuului („Teoria cuantică a câmpului a început realmente prin cuantificarea energiei de către Planck...” – Valeriu Novacu, Teoria cuantică a câmpurilor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1984, p.3). Dar, dincolo de acest înţeles limitat al cuantei, rămâne diferenţierea necesară între niveluri; căci un enunţ precum: „Propriu-zis, electrodinamica cuantică se ocupă de interacţia electronilor cu câmpul electromagnetic” (Cursul de fizică Berkeley, vol. IV, E.D.P., Bucureşti, 1983, p.72) trimite – în fapt – la un „model” semi-clasic/semi-cuantic al interacţiei (model ce a adus – cum s-a văzut – atâtea necazuri intelectului scientist).
14. Solomon Marcus, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p.167.
15. Cu excepţia variaţiilor bruşte (dar extrem de rare), precum „inversarea” câmpului geomagnetic, ce ar sta (după unele teorii) la baza mutaţiilor genetice.
16. Rolul văzului în existenţa organismului animal este – din punct de vedere cantitativ – primordial, ştiut fiind că peste 90% din informaţiile ce îi parvin acestuia din mediul înconjurător pătrund prin acest canal. Cât priveşte rolul calitativ al simţurilor omului, primordial devine auzul: „Nu acuitatea primitivă a privirii lucrurilor şi nici a auzirii diverselor zgomote i-au înălţat pe oameni la cunoaştere, ci ascultarea vorbelor... Prin văz, omul rămâne încă în preajma fenomenelor, prin auz, el se apropie de esenţa lor. Văzul participă mai mult la operaţiile practice, auzul participă, mai ales, la cele teoretice... Din punctul de vedere al cunoaşterii, auzul este, aşadar, superior văzului. Dezvoltarea auzului este mai tardivă decât cea a văzului. Cuvintele care se referă la obiecte cu un contur vizual constituie 16% din numele folosite de adulţi şi 67% din numele utilizate de copii... Prin văz, mai mult obiectul se impune subiectului, prin auz, subiectul se impune mai mult obiectului...” (Henri Wald, „Vorbire şi cunoaştere”, în Orientări contemporane în teoria cunoaşterii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, pp.18-19).
17. Altfel spus, de ce ne-a fost „dat” să vedem tocmai această înfăţişare a Lumii, când ştiut este că ea are atâtea altele, diferite (funcţie de frecvenţa percepută) şi totuşi la fel de reale, de „adevărate”? Pentru a ilustra (în principiu) acest fapt, să ne imaginăm că avem în faţă – alăturate – imaginile foto ale aceluiaşi „colţ” de Univers, luate în vizibil, ultraviolet şi în raze X. În ultraviolet Soarele ne-ar apărea (v. şi Pierre Rousseau, Călătorie la capătul ştiinţei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 237) mărit (faţă de vizibil), aproape în întregime acoperit cu pete întunecate şi clocotind într-o veşnică agitaţie. El ar domina şi atunci firmamentul înstelat, dar ar fi urmat de două stele nevăzute acum, apoi de vreo douăzeci de alte stele „noi”, în timp ce Luna, decăzută la mărimea a cincea, ar fi aproape invizibilă. Un cer ciudat, desigur, dar imaginea lui în raze X ar fi şi mai ciudată: Soarele s-ar reduce la coroana sa, imensa „atmosferă” externă, ca un inel luminos încercuind o regiune întunecoasă presărată cu pete strălucitoare. (Faptul acesta ar putea sugera şi următoarea întrebare: cum ar comunica – „inteligibil” – civilizaţiile paralele din Univers, în ipoteza că s-ar putea detecta reciproc, dacă ele ar percepe realitatea în game de frecvenţe diferite?! Un subiect interesant pentru science-fiction...).
18. „Este adevărat că Soarele emite şi radiaţii UV (ultraviolete, n.n.), ba chiar şi unele radiaţii X, însă atmosfera Pământului absoarbe aproape complet aceste radiaţii, împiedicând-le în felul acesta să ajungă la sol. În consecinţă, vieţuitoarele de pe Pământ n-au avut niciodată nevoie (s.n.) să-şi dezvolte organe de simţ sensibile la aceste lungimi de undă...”(Fred Hoyle, Frontierele astronomiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.58).
19. „«Trista infirmitate a simţurilor noastre»? Desigur! Mai degrabă a simţului nostru ar trebui să scriem, din moment ce pentru studiul universului mare şi mic, al cosmosului astronomic şi al imperiului atomic, un singur simţ contează, cel al vederii. Or, chiar şi acesta este teribil de limitat. Să ne gândim la fracţiunea, deplorabil de slabă, pe care o percepem din radiaţia electromagnetică...” (Pierre Rousseau, op.cit., p.234).
20. Uşoara extensiune înspre infraroşu şi ultraviolet a spectrului vizibil la unele animale, faţă de om, nu modifică esenţa acestei observaţii.
21. Cu excepţia radiaţiei cosmice, toate celelalte secţiuni sunt folosite astăzi în mod curent, ca produse „artificiale”, în tehnică sau în cercetare.
22. Probabilitatea ciocnirii nucleelor de către fotonii g este extrem de mică, încât fascinanta diversitate a fenomenologiei planetare este, în principal, rezultatul dinamicii şi interacţiilor învelişurilor electronice periferice ale atomilor şi moleculelor.
23. Efectul fotoelectric extern (folosit în funcţionarea celulelor fotoelectrice) se obţine la cesiu şi în vizibil deoarece acum atomii nu mai sunt izolaţi, ci „legaţi” în reţea, energia necesară pentru ionizare fiind mai redusă.
24. Cu totul alta este situaţia când organismul viu deja existent este supus iradierii; căci el „rezistă” (temporar) până la energii corespunzătoare razelor X (doza letală scăzând – s-a văzut - pe măsura complexificării organismului: 2.105 röntgeni pentru protozoare, 2.103 – pentru insecte şi numai 5.102- pentru mamifere).
25. Care înlocuieşte în felul acesta justificarea „filozofică” dată odinioară imperfecţiunii aparente a văzului nostru: un ochi care ar percepe toate razele nu ar vedea, tocmai din această cauză, absolut nimic...
26. Al. Dimitrescu, Cancerul pielii, Ed. Medicală, Bucureşti, 1975, p.7.
27. Deoarece pigmentul melanic se sintetizează şi în pielea rasei albe tot sub acţiunea UV, este firesc să se presupună drept origine a culorii pielii locuitorilor continentului „negru” ecuatorial tocmai această (străveche) determinare biofizică.
28. S. Longhin, A. Popescu, Fotodermatoze, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p.13.
CAPITOLUL 12
1. Întru totul asemănător istoriei naturii fizice a Universului, având în antichitate aceiaşi protagonişti de geniu: Democrit şi Aristotel.
2. Se spune că pe această cale Democrit a reuşit să obţină chiar şi volumul conului, anticipând astfel – în germene – viitorul calcul integro-diferenţial.
3. Fizica, IV, 8, 216 b.
4. Ibidem.
5. Continuitate ce va fi recunoscută de ştiinţă abia peste două milenii, la începutul secolului XX, o dată cu realitatea fizică numită câmp, ce a ocupat (fără rest) atât vidul cosmologic cât şi pe cel cuantic.
6. Metafizica, XI, 3, 1061 b; motiv pentru care Constantin Noica subliniază: „Geometria nu ia în consideraţie spaţiul, ci spaţialitatea (s.n.)” (Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p.210).
7. Termenul „abstracţie” însuşi provine din aphairesis (a lua ceva dintr-o unitate mai cuprinzătoare, a abstrage), expresie folosită de Aristotel şi care, prin traducere literală, a dat latinescul abstractio (v. şi Oskar Becker, Măreţia şi limitele gândirii matematice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.94).
8. Fizica, II, 2, 194 a.
9. Se ştie, de altfel, că lungimile, ariile sau volumele se măsoară cu aceleaşi unităţi (metrul, metrul patrat şi metrul cub), indiferent dacă sunt fizice (concrete, aparţinând corpurilor reale) sau geometrice (abstracte, referitoare la „obiecte” imaginate). Şi tot de aceea Hegel va numi (doar aparent paradoxal) obiectul de studiu al geometriei ca fiind „sensibilul nesensibil” sau „reprezentare sensibilă abstractă” (Logica, 29), iar Émile Borel va considera această geometrie o ştiinţă „concretă”, „experimentală” sau chiar „fizică” (cf. Émile Borel, L'Espace et le Temps, Alcan, Paris, 1923, pp.5-7).
10. Metafizica, XIII, 9, 1085 a.
11. Ibidem.
12. Acestea atingându-şi apogeul în epoca modernă, când reducţionismul „atomist” s-a împletit cu himerele analitice ale infinitului „actual”.
13. Fizica, VI, 1, 231 b.
14. Euclid, Elemente, vol. I, Bibl. Istorică a „Gazetei Matematice”, no.1, 1939.
15. Vechii greci, inclusiv Aristotel, au rămas la numerele finite. Deci, o multiplicitate infinită nu era considerată număr: „(...) că numărul nu poate fi infinit e limpede, căci numărul infinit nu e nici pereche (par, n.n.), nici nepereche (impar, n.n.), întrucât e infinit, pe când generarea numerelor înseamnă întotdeauna sau naşterea unui număr par sau a unui număr impar” (Aristotel, Metafizica, XIII, 8, 1084 a) – n.n.
16. Matematica. Conţinutul, metodele şi importanţa ei, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.42.
17. Op.cit.
18. Comparabilă, prin dimensiuni, doar cu „marea dramă a fizicii moderne” (cu care – de altfel – este strâns înrudită).
19. Georg Cantor însuşi, principalul creator al teoriei mulţimilor, având studii superioare nu doar în matematică, ci şi în fizică.
20. Cf. Jean Cavaillès, Studii asupra teoriei mulţimilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 52-53.
21. Dar care, totodată, era singura ce putea fi imaginată (în absenţa câmpului fizic, continuu) de către intelect, adică din perspectiva limitată, finită şi condiţionată a ştiinţelor !
22. Cf. Jean Cavaillès, op.cit., p.53.
23. Deci precursoare directă a „undei (continue) de ... particule (discrete)” din fizica secolului XX: „Comportarea cuantică a obiectelor atomice (...) este aceeaşi pentru toate, ele sunt toate «unde de particulă» sau cum vreţi să le numiţi...” (Richard P. Feynman, Fizica modernă, vol. III, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970, p.15).
24. „Când se dă o absurditate, celelalte urmează...” – spusese Aristotel.
25. Cf. Jean Cavaillès, op.cit., p.154.
26. „(...) la Berlin, prietenul meu, căruia i-am expus aceeaşi dificultate, mi-a declarat că lucrul era absurd, căci se înţelege de la sine că două variabile independente nu pot fi aduse la una singură” – mai scria Cantor (ibid. p.155).
27. Ibidem, pp.163 şi 169.
28. Situaţia nu poate să nu (ne) amintească de cea similară mijlocită de formalismul hamiltonian: mişcarea (mecanică) a corpusculului substanţial se poate pune în „corespondenţă” (fiind echivalentă din punct de vedere „matematic”, strict analitic) cu o undă luminoasă, electromagnetică, dar ce deosebire fizică, de esenţă, este între cele două reprezentări! Şi cu atât mai mare s-a dovedit a fi eroarea (intelectului) de a identifica unda (continuă) cu corpusculul (discret, dar şi de altă natură fizică). Oricât de neverosimil ar părea, între cele două tipuri de „corespondenţe” (reducţioniste) nu este doar o asemănare exterioară, de „formă”, ci – se va vedea – una de substanţă, de conţinut efectiv.
29. Op.cit., pp.172 şi 174.
30. Ibidem, p.65. Această „măsură comună” reducţionistă era, şi ea, precursoarea directă a „numitorului comun” căutat de fizica secolului XX: „Existenţa în acelaşi timp a corpusculilor şi a undelor pare intuiţiei cu totul incompatibilă. Cu toate acestea, teoria trebuie să rezolve problema aducerii lor la un numitor comun...” (Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.48).
31. În principiu numărabile, ca indivizibile, şi nu în sensul particular al teoriei mulţimilor. Cât priveşte „demolarea” geometricului euclidian, ea este relevată nemijlocit de dispariţia efectivă din manuale şi tratate a fascinantelor „construcţii” geometrice (plane sau „în spaţiu”), plăsmuite parcă anume pentru ca puterea minţii să se întreacă cu propria-i fantezie şi rigoare. Şi asta, în favoarea unor algoritmi de calcul plat şi mecanizat, rutinier.
32. Metafizica, V, 13, 1020 a.
33. Cf. Gottlob Frege, Fundamentele aritmeticii, traducere din germană, cuvânt înainte, note şi tabel cronologic de Sorin Vieru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, nota 49, p.191. Este interesant cum, convins fiind de posibilitatea Aritmeticii de a-şi defini (singură) propriul obiect (numărul), G. Frege a „obiectat” cu hotărâre faţă de această definiţie „geometrică” a lui: „Aici, aş dori să obiectez de-a dreptul împotriva încercării de a înţelege numărul în mod geometric, ca raport numeric al lungimilor sau suprafeţelor... Newton pretinde să se înţeleagă prin număr nu atât o mulţime de unităţi, cât raportul abstract al unei mărimi oarecare faţă de o altă mărime de acelaşi gen care este luată ca unitate. Se poate admite că prin aceasta este descris într-un mod adecvat numărul, în acel sens larg în care el înglobează totodată fracţiile şi numerele iraţionale; dar în acest caz conceptele de mărime şi de raport între mărimi sunt presupuse (a fi cunoscute în prealabil – n.n.)... Dar şi atunci am rămâne totuşi în necunoştinţă de cauză asupra relaţiei în care numărul definit geometric în acest mod s-ar afla faţă de numărul din viaţa de toate zilele. Acesta din urmă ar fi atunci cu totul despărţit de ştiinţă. Or, de bună seamă, aritmeticii îi putem pretinde ca să ne ofere neapărat premisele oricărei aplicări a numărului, chiar dacă aplicarea însăşi nu cade în sarcina aritmeticii...” (op.cit., p.73).
34. Fragmentul, extras dintr-un modern tratat universitar, reproduce practic formularea de odinioară a lui Richard Dedekind: „Această analogie dintre numerele raţionale şi punctele unei drepte se transformă vădit într-o adevărată corelaţie atunci când se alege pe dreaptă un anumit punct ca origine sau zero şi o anumită unitate de lungime pentru măsurarea segmentelor...” (cf. Oskar Becker, op.cit., p.257).
35. Aceeaşi reducţie se întâlneşte şi în dicţionarele de specialitate: „Abscisă (lat. abscissa – linie tăiată) – numărul care indică lungimea (sic) şi orientarea segmentului cuprins între originea axei şi punctul considerat, determinând poziţia acestuia” (Dicţionar de matematici generale, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974).
36. „Continuul aritmetic conceput doar ca o mulţime de indivizibili nu oferă nici un loc pentru proprietăţile metrice ale spaţiului sau ale oricărei structuri continue de altfel. Geometria metrică poate fi «un colţişor al Geometriei» - cum a spus odată Bertrand Russell -, dar rolul ei în problemă este uriaş...” (Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1979, p. 612).
37. „În zilele noastre, faptul că există un gol mare între un număr întreg şi succesorul lui ni se pare culmea evidenţei...” (Nicholas Georgescu-Roegen, op.cit., p. 585).
38. Căci, în timp ce David Hilbert afirma: „Din paradisul pe care ni l-a creat Cantor nimeni nu ne va alunga” (cf. Oskar Becker, Fundamentele matematicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.402), alte aprecieri (ulterioare) sunau altfel: „Edificiul mândru al teoriei mulţimilor construit de Cantor, cu consideraţiile sale care pătrund adânc în domeniul puterilor absolut numărabile (fiind vorba mereu de mulţimi actual-infinite!) pare să se dovedească astfel a nu fi decât o simplă fantasmagorie, un fel de apariţie, o fata morgana, care se risipeşte pe măsură ce ne apropiem de el...” (Oskar Becker, Măreţia..., p. 154), sau chiar: „(...) locul continuului aritmetic ar trebui probabil să se afle într-o vitrină de sticlă pentru ca să fie doar admirat ca cea mai sublimă şi totuşi complet inutilă creaţie a minţii omeneşti...” (Nicholas Georgescu-Roegen, op.cit., p.613) etc.
39. Ca şi în cazul termenului „continuu”: „Alegerea cuvântului «continuu» pentru o mulţime de elemente izolate, discret-distincte, este fără îndoială responsabilă de afirmaţiile frecvente că un alt fel de continuitate nu există... Desigur, dacă ni se dă un întreg, putem face în el oricâte tăieturi vrem. Dar afirmaţia inversă, implicită în pozitivismul aritmetic, că întregul poate fi reconstruit din tăieturi rămâne în aer... Orice proprietăţi ar avea continuul aritmetic, structura lui este totuşi ca aceea a mărgelelor înşirate pe un fir, dar fără firul însuşi” – op.cit., pp.141-142; „Dacă vrem să ştim ce înţeleg matematicienii printr-un continuu, nu trebuie să întrebăm geometria... Ce este exact acest continuu asupra căruia raţionează matematicienii?... Să plecăm de la scara numerelor întregi; între două trepte consecutive să intercalăm una sau mai multe trepte, apoi, între acestea, trepte noi, din nou altele şi aşa mai departe, indefinit. Vom avea astfel un număr nelimitat de termeni; vor fi numerele care sunt denumite fracţionare, raţionale sau comensurabile. Dar aceasta nu e de ajuns; între aceşti termeni, care sunt deja în număr infinit, trebuie să intercalăm alţii, care sunt numiţi iraţionali sau incomensurabili.
Înainte de a merge mai departe, să facem o primă remarcă. Continuul astfel conceput nu mai este decât o colecţie de indivizi aranjaţi într-o anumită ordine, în număr infinit, este adevărat, dar exteriori unii altora. Nu aceasta este concepţia obişnuită, în care se presupune între elementele continuului un fel de legătură intimă care face din ele un tot, în care nu punctul preexistă liniei, ci linia punctului (s.n.)... Este (...) suficient acest lucru pentru a ne avertiza că veritabilul continuu matematic (aritmetic – n.n.) este cu totul altceva decât acela al fizicienilor şi acela al metafizicienilor...” (Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp.42-43).
40. Constantin Noica, op.cit., p.126.
41. Nicholas Georgescu-Roegen, op.cit., nota 24, p.140.
42. Oskar Becker, Măreţia..., p. 115.
43. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p.330.
44. Philippe van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, pp.296-299.
45. Deşi el însuşi contribuise hotărâtor (ca autor al primului sistem axiomatic–semiformalizat al cuprinsului geometriei, 1899) la acest al doilea mare derapaj al matematicii (după teoria numerelor reale) spre formalism: „Trebuie admis că situaţia în care ne aflăm (...) nu mai este de suportat. Să ne gândim: în matematică, acest model de certitudine şi adevăr, definiţiile şi raţionamentele (...) conduc la absurdităţi. Şi unde ar trebui să se găsească certitudinea şi adevărul, dacă însăşi gândirea matematică nu le posedă?...” (cf. Oskar Becker, Fundamentele matematicii, p.402).
46. Bertrand Russell, Problemele filosofiei, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.36.
47. Cf. Solomon Marcus, Şocul matematicii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987, p.334. Tot despre o „maladie” a matematicii vorbea şi Constantin Noica: „Matematicile (...) tind să facă pustiu în jurul lor, începând cu logica şi tehnica. Dar nu cumva sunt şi ele o maladie, cancerul spiritului?... Şi în orice caz matematicile sunt bolnave pentru că se lipsesc de orice urmă de fiinţă...” – op.cit., p.231.
48. „Câmpul există peste tot şi în orice clipă; el nu poate fi eliminat. El este suportul tuturor fenomenelor materiale” (W. Thirring, Urbausteine der Materie, Almanach der Osterreichischen Akademie der Wissenschaften, vol. 118, 1968, p.160); „Ceea ce noi considerăm un spaţiu «gol» nu poate fi complet gol deoarece asta ar însemna că toate câmpurile, cum sunt câmpurile gravitaţional şi electromagnetic, ar trebui să fie exact zero. Totuşi valoarea unui câmp şi rata sa de modificare în timp sunt ca poziţia şi viteza unei particule: principiul de incertitudine arată că, cu cât se cunoaşte mai precis una din aceste cantităţi, cu atât mai puţin precis se poate cunoaşte cealaltă. Astfel, în spaţiul liber câmpul nu poate fi exact zero, deoarece atunci el ar trebui să aibă atât o valoare precisă (zero), cât şi o rată de modificare precisă (zero). În valoarea câmpului trebuie să existe o valoare minimă a incertitudinii sau fluctuaţiei cuantice” (Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 133).
49. G.W.F. Hegel, Ştiinţa logicii, III, 327.
50. Gottlob Frege, op.cit., p.161.
51. Emile Borel, op.cit., p.6.
52. Ferdinand Gonseth, Filosofia deschisă, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.37.
53. Emile Borel, op.cit.
54. „Obiecţia obişnuită a absolutismului logic, anume că nimeni nu a putut încă da o definiţie formală a continuului intuitiv, se bazează pe un fapt cert dar care nu constituie totuşi o dovadă împotriva valabilităţii acestei noţiuni. Continuul intuitiv face parte din acea categorie aparte de noţiuni despre care putem discuta cu toate că nu suntem capabili să le definim. Deşi era cel mai fervent adept al Logicii (a făcut cea mai celebră încercare de a reduce Aritmetica la Logică), G. Frege i-a prevenit pe absolutiştii Logicii că pentru ceea ce este «simplu [fundamental] din punct de vedere logic, nu se poate da o definiţie»...” (Nicholas Georgescu-Roegen, op.cit., p.142).
55. Hegel, op.cit.
56. Cf. Oskar Becker, op.cit., p.113.
57. Într-adevăr, graficul – continuu! – al unei funcţii y = f(x) era considerat de mult (din secolul al XVII-lea) ca fiind totalitatea („mulţimea”!) punctelor asociate perechilor de valori (x; y). Cu alte cuvinte, numeroase generaţii anterioare de matematicieni au definit continuul „văzut” (şi construit efectiv prin mişcarea continuă a unui punct, fapt – se va vedea – de importanţă crucială) doar cu ajutorul discretului punctual, încât era inevitabil ca această viziune („atomistă”) să-şi atingă, în cele din urmă, apogeul; şi asta, fără ca intelectul să sesizeze natura contradictorie a procedeului, respectiv caracterul dual al conceptului sinonim introdus: ”loc geometric al punctelor...” (tot atât de paradoxal, în fapt, ca şi „linia de puncte” sau „multiplicitatea continuă” de mai târziu).
58. Hegel, op.cit., III, 24.
59. Hegel, Filozofia naturii, 45.
60. Ibidem, 46.
61. Încât, încercarea himerică a lui Cantor – de a „cuprinde” giganticul univers aritmetic al numerelor reale în minusculul interval cantitativ [0, 1] al continuului geometric -, nu poate să nu amintească de încercarea similară (dar opusă) a lui Arhimede, care spera (şi el) să „prindă” întregul Univers fizic în numărul colosal (dar abstract !) al firelor de nisip din care acesta este alcătuit.
62. Jean Cavaillès, op.cit., p.90.
63. „Cu cât proprietăţile ce formează obiectul ştiinţei întrunesc mai multe caractere de anterioritate logică şi de simplicitate (precum punctul faţă de linie, n.n.), cu atât ştiinţa respectivă va fi mai exactă, căci exactitatea se reduce la simplicitate. De aceea ştiinţa a ceea ce n-are întindere (azi, aritmetica mulţimilor de puncte, n.n.) e mai exactă decât ştiinţa întinderii (geometria clasică, n.n.)” – Metafizica, XIII, 3, 1078 a.
64. Emile Borel, op.cit., pp.5-6.
65. Ferdinand Gonseth, op.cit., p.194. Cât priveşte relaţia/deosebirea între exactitate şi adevăr, Constantin Noica spunea şi următoarele (apropo de Contradictio est regula veri, non-contradictio falsi): „Care e deosebirea dintre exactitate şi adevăr ? Exactitatea lucrează cu non-contradicţia, vrea ca ceva să nu fie fals. Adevărul lucrează cu contradicţia. Vrea ca ceva să fie adevărat, ca atare să fie. Exactitatea n-are statut ontologic (ci doar logic n.n.). Adevărul are... Nu trebuie să începi cu exactitatea, ci cu adevărul. Acesta îşi va căuta singur exactitatea... Logica simbolică e exactă, dar nu adevărată... Generalul e adevărul individualului. Individualul e exactitatea generalului...” – op.cit., pp.203, 233 şi 383.
66. Hegel, Ştiinţa logicii, III, 366. Cunoscând astăzi aceste atât de adânci precizări hegeliene, nu poţi să nu îţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost şi „ascultate” de cercetători, evitându-se astfel giganticul reducţionism „aritmetic-logic” ce a urmat; viaţa unui Gottlob Frege nu s-ar fi sfârşit în amărăciunea „eşecului deplin” („Sforţările mele – scria acesta în 1924, cu numai un an înainte de sfârşit – de a aduce lumină în chestiunile legate de cuvântul «număr», legate de numeralele disparate şi de simbolurile numerice par a se fi încheiat printr-un eşec deplin... Cu cât am meditat mai mult, cu atât m-am convins mai mult că aritmetica şi geometria au crescut pe acelaşi fundament, şi anume pe acela al geometriei, încât întreaga matematică este propriu-zis geometrie... Sursa geometrică a cunoaşterii colaborează cu sursa logică pentru a da matematica în unitatea ei – s.n.” – cf. Fundamentele aritmeticii, nota 279, p. 258); irosirea atâtor eforturi zadarnice ale unor întregi generaţii de cercetători s-ar fi evitat...
67. Filozofia naturii, 49 şi 53.
68. Care spunea „(...) punctul fiind în mişcare, va măsura întreaga dreaptă” (Fizica, VI, 10, 241 a) sau, în alt loc: „Căci dacă o monadă e capabilă (...) să sufere mişcare, trebuie să apară în ea o diferenţiere. Mai mult încă: de vreme ce se spune că o linie în mişcare dă naştere unei suprafeţe, iar un punct unei linii, atunci şi mişcările monadelor vor fi linii, fiindcă punctul este o monadă” (De Anima, I, 4, 49 a).
Comentându-l pe Aristotel, Proclus avea să scrie, la rândul său: „Această definiţie e perfectă, fiindcă arată esenţa unei linii: cel care o numeşte drumul unui punct pare a o defini din cauza ei genetică şi nu ne prezintă orice linie, ci numai linia nematerială; căci aceasta este produsă de punct, care deşi el însuşi indivizibil este cauza existenţei lucrurilor divizibile” (cf. Adnotări la Euclid, Elemente, vol. I, ed.cit.).
69. Metafizica, XIII, 2, 1077 a.
70. La fel cum erau (şi) entităţile fizice macroscopice în raport cu cele microscopice, motiv pentru care nici acestea nu puteau fi aduse la „acelaşi numitor”, adică reduse unele la altele.
71. Liniile punctate orizontale din schematizarea anterioară semnifică tocmai aceste treceri nodale, de salt – n.n.
72. Ştiinţa logicii, III, 451 şi 448.
73. Op.cit., III, 368.
74. La fel de sugestivă şi de convingătoare este şi „trecerea” de la punctul adimensional la linia (uni)dimensională, relevată de cinematica punctului:
De altfel, aceasta din urmă l-a şi condus odinioară pe Newton – prin intermediul vitezei punctului – la noţiunea de derivată, el numind coordonata x(t) cu termenul „fluent” (deci „curgător”, mobil). Iar izvorul primitiv al conceptului nu putea fi, desigur, decât practica, experienţa însăşi (încât aproape nu-ţi vine să crezi că aceiaşi cercetători care trasează efectiv linia prin mişcarea – continuă! – a „punctului” marcat de vârful creionului sau peniţei, susţin – în „teorie” – că ea este, totuşi, doar o „mulţime”, discretă şi statică, de puncte).
75. Op.cit., III, 370. Este interesant că deja Euclid numea numărul–produs şi număr plan, „geometric”: „Iar când două numere înmulţite între ele fac un număr oarecare, numărul astfel produs se numeşte plan, iar laturile lui sunt numerele care s-au înmulţit între ele” (Euclid, Elemente, vol. II, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1940, p.6).
76. Op.cit., III, 214, 367 şi 378.
77. Exact la fel cum s-a întâmplat ulterior prin re-definirea „cuantică” a entităţilor fizice macroscopice (continue).
78. S-a mai spus, paradoxurile apar ca rezultat al faptului că niveluri distincte ale realităţii, ale cunoaşterii, ale limbajului etc. sunt „văzute” ca unul singur, se suprapun sau pur şi simplu se confundă.
79. Parcă anume pentru a confirma nostima apreciere a lui H. Poincaré: „(...) ei- matematicienii, n.n. – ar fi putut evita cu uşurinţă cursa în care au căzut; sau, mai exact, şi-au întins ei înşişi cursa în care s-au amuzat să cadă, şi încă au fost obligaţi să fie foarte atenţi pentru a nu cădea alături de ea...” (Dernières pensées, Flammarion, Paris, 1913).
80. Oskar Becker, Fundamentele matematicii, pp.355-356.
81. Bertrand Russell, Autobiografie, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 233. Pentru cititorul mai tânăr este – poate – instructiv să cunoască (şi) tensiunea intelectuală deosebită ce a însoţit aceste căutări (şi controverse): „Tensiunea, atât sufletească cât şi intelectuală, prin care am trecut între anii 1902 şi 1910 a fost excesivă. În acest interval de timp am avut impresia că mă aflu într-un tunel şi adesea mă întrebam dacă voi mai ajunge vreodată la celălalt capăt. De nenumărate ori rămâneam pe pasarela de peste liniile ferate de la Kennington, lângă Oxford, privind trenurile ce treceau încolo şi încoace, hotărât să mă arunc sub roţi ziua următoare. Dar când venea ziua următoare, găseam în sinea mea o nouă licărire de speranţă că voi putea duce la bun sfârşit «Principia Mathematica»...”(ibid., p.243); sau, în acelaşi context, o relevantă scrisoare primită de Russell de la Georg Cantor (la 19 sept. 1911): „Domnule şi stimate coleg, (...) ştiţi probabil că sunt un mare eretic în multe chestiuni nu numai ştiinţifice, dar şi literare. Iată două exemple doar: sunt baconian în problema Bacon – Shakespeare (adică îl consideră pe Bacon a fi autorul pieselor atribuite lui Shakespeare, n.n.), pe de altă parte sunt adversar hotărât al bătrânului Kant, care, în ochii mei, a făcut mult rău filozofiei şi chiar umanităţii; acest lucru reiese clar dacă privim dezvoltarea pervertită a metafizicii în Germania la toţi cei care l-au urmat... Iar acum, de această îngrozitoare mumie, adică de Kant, s-a îndrăgostit domnul Poincaré, dacă nu cumva e chiar vrăjit de el. Aşadar înţeleg foarte bine opoziţia pe care mi-o face domnul Poincaré, opoziţie care m-a onorat, deşi, sunt sigur, n-a avut niciodată intenţia să mă onoreze...” (ibid., pp.341-342). Pentru ca, peste câteva decenii, Bertrand Russell să scrie (în contextul prezentării acestei scrisori): „Georg Cantor, despre care este vorba în scrisoarea următoare, era, după părerea mea, una dintre cele mai luminate minţi ale secolului al XX-lea. Şi azi încă (1949) controversa sa cu Poincaré (care nu accepta infinitul actual, n.n.), la care se referă (...), este de mare actualitate, deşi cei doi adversari au murit de mult. După citirea scrisorii (...), nimeni nu va fi surprins aflând că Georg Cantor şi-a petrecut o mare parte din viaţă într-un ospiciu, dar perioadele de luciditate erau consacrate creării teoriei numerelor infinite. Mi-a trimis o carte referitoare la chestiunea Bacon – Shakespeare, cu o dedicaţie în care făcea aluzie la deviza mea «Kant sau Cantor» şi îl definea pe Kant ca pe «un filistin sofistic care ştia foarte puţină matematică». Din nefericire, nu l-am cunoscut niciodată personal...” (ibid., p.340).
82. „Plecând de la conceptul de multiplicitate determinată (sistem, totalitate) de lucruri – spunea Cantor în scrisoarea adresată lui Dedekind la 28 iulie 1899 -, a reieşit pentru mine necesitatea de a distinge două feluri de multiplicităţi (am în vedere totdeauna multiplicităţi determinate). Natura unei multiplicităţi poate fi astfel încât ipoteza unei «coexistenţe» a tuturor elementelor sale să ducă la o contradicţie, fiind imposibil să concepi multiplicitatea ca o unitate, ca «ceva determinat». Astfel de multiplicităţi le numesc multiplicităţi infinite sau inconsistente. După cum ne convingem uşor, de pildă, «totalitatea a tot ce poate fi gândit» este o astfel de multiplicitate; mai târziu vom întâlni şi alte exemple. Dacă, dimpotrivă, totalitatea elementelor unei multiplicităţi poate fi gândită fără contradicţie ca fiind «coexistenţe», astfel încât este posibil ca totalitatea să fie concepută în ansamblu ca «un lucru», eu o numesc o multiplicitate consistentă sau o «mulţime»...” (cf. Oskar Becker, op.cit., p.339).
83. „Apariţia contradicţiilor (...) face necesară distincţia dintre clase admisibile, adică cele care nu duc la contradicţii interne şi cele care duc. Regiunea gândirii unde astfel de distincţii sunt imperios necesare este oarecum ca o mlaştină vestită pe care nimeni n-ar putea s-o sece şi peste care, prin urmare, trebuie să construim un pod prin orice mijloace artificiale la îndemână. Calea deducţiei de la logică la matematică duce prin acest teritoriu. Pentru a putea trece de la una la cealaltă, discipolii lui Leibniz, Frege şi Russell, sunt forţaţi să facă aici supoziţii, nu însă «evident logice», cel puţin în sensul «logicului» pe care îl implică folosirea acestui termen...” (Stephan Körner, Introducere în filozofia matematicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pp.59-60).
84. Fizica, III, 8, 208 a.
85. Ibidem, I, 3, 186 a.
86 Ibidem, I, 3, 186 b.
87. Anton Dumitriu, Soluţia paradoxelor logico-matematice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.127.
88. Georg Cantor, cf. Oskar Becker, op.cit., p. 328.
89. Asemenea „fiinţelor” mitologice de tip Ianus: sirene, centauri, gorgone etc. etc. Şi – apropo de „moştenirea” lăsată de cei vechi -, este interesant să constatăm că multiplicitatea inconsistentă a „ereticului” Cantor („totalitatea a tot ce poate fi gândit”) nu este decât „totalitatea tuturor ideilor”, imaginată – în alt context, relevant pentru dimensiunea „de necuprins” a conceptului – de Filon din Alexandria (în urmă cu două milenii!): „Chipul şi reflexul lui Dumnezeu este logos-ul, raţiunea gânditoare, fiul cel întâi născut care guvernează lumea şi o menţine în ordine. Acest logos este totalitatea tuturor ideilor (s.n.)...” (cf. G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 152).
Acelaşi lucru îl va susţine – peste secole – şi „bătrânul filistin” Kant, avertizându-i (parcă) pe viitorii adepţi ai lui Cantor asupra caracterului „extrem de paradoxal” al acestei idei: „Subiectul gânditor este obiectul psihologiei, ansamblul tuturor fenomenelor (lumea) – obiectul cosmologiei, şi lucrul care conţine condiţia supremă a posibilităţii a tot ceea ce poate fi gândit (fiinţa tuturor fiinţelor) – s.n. – este obiectul teologiei... Simpla formă a raţionamentului disjunctiv trebuie să producă în mod necesar conceptul raţional suprem despre o fiinţă a tuturor fiinţelor; o idee (Gedanke) care, la prima vedere, pare să fie extrem de paradoxală... Astfel, s-ar putea spune că totalitatea absolută a tuturor fenomenelor (s.n.) nu este decât o Idee, căci, cum nu putem realiza niciodată aşa ceva într-o imagine, ea rămâne o problemă fără nici o soluţionare...” (Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. IRI, Bucureşti, 1994, pp.294-295 şi 291).
Este (şi) acesta (sau ar trebui să fie) îndemnul convingător către o mai mare modestie a cercetătorului, ce nu poate fi „dumnezeu” nici (măcar) prin gândire („Omul nu devine dumnezeu – s-a spus – decât prin gândire; prin dorinţe şi acţiune este sclavul împrejurărilor” – Bertrand Russell, op.cit., p. 265; sau, mai recent şi cu trimitere la „o teorie (fizică) complet unificată pentru tot ce există în univers”: „Atunci noi toţi: filozofi, oameni de ştiinţă şi oameni obişnuiţi, ar trebui să putem lua parte la discutarea problemei: de ce existăm noi şi universul. Dacă găsim răspuns la această întrebare, el ar reprezenta triumful final al raţiunii umane – pentru că atunci am cunoaşte gândirea lui Dumnezeu...” – Stephen W. Hawking, op.cit., pp.187 şi 209).
90. Georg Cantor a exclus dintre mulţimi multiplicităţile „absolut infinite” nu din (aceste) motive logice, ci pentru că nu le-a putut concepe ca fiind „coexistenţe” (spaţiotemporale) unitare, ca ceva determinat. Altceva ar fi totalitatea a tot ce a fost – sau, la limită, este – gândit, faţă de „tot ce poate fi gândit” (azi, mâine sau vreodată în viitor),adică un proces fără sfârşit, potenţial (şi nu un „produs”, un lucru actual).
91. Faptul devine numai formal posibil, în cazul „mulţimii” vide (paradoxală şi ea, neavând nici un element) sau al „mulţimii” cu un singur element (care – în fapt – nu este nici ea mulţime propriu-zisă), în ambele cazuri mulţimea confundându-se deci cu elementul: „Teoria mulţimilor platonizează, dar prost. Am grămada de pietre: iau una, rămâne grămada, le iau pe toate fără una, nu mai e grămadă. Dar ei (matematicienii – n.n.) zic: este grămadă cu un element, cu zero elemente. Ce au făcut? Au abstractizat, idealizat prost ideea de grămadă. Au lucrat cu Idei proaste, abstracte !” (Constantin Noica, op.cit., p.291). Această (ultimă) observaţie este apreciată astăzi ca „naivă” (în contextul teoriei „moderne” a mulţimilor). Dar ea fusese formulată odinioară (în alt context) şi de către G. Frege: „Anumiţi autori definesc numărul ca pe o mulţime, multitudine sau pluralitate. Unul din viciile acestei concepţii constă în faptul că numerele 0 şi 1 sunt excluse din sfera conceptului de număr” (Fundamentele aritmeticii, p. 86); enunţ însoţit de următoarea notă a traducătorului: „Frege înţelege «mulţimea» nu în sensul teoriei mulţimilor, ci ca «multitudine», «pluralitate» în accepţia naivă a acestor expresii; este firesc, de aceea, că zero şi unitatea nu pot fi înţelese ca «mulţimi» în accepţia de mai sus” (op.cit., nota 77, p. 199).
92. Principia Mathematica, ed.I, vol. I, Introducere, cap. I. (cf. Oskar Becker, op.cit., p. 358).
93. Deci ale „vicleniei” nodale prin care ceva trece în altceva, în opusul său (mărimea variabilă într-o constantă, una finită în zero, linia curbă în dreaptă etc); acelaşi lucru îl semnifică – în fizică – principiul „corespondenţei”, când legile cuantice (ale discretului) „trec” în cele clasice (ale continuului) pentru numere cuantice „mari” (n ® ¥), sau cunoscuta „reducere” a termenilor – de calcul – din expresia Planck a legii radiaţiei (la cel macroscopic-ondulator pentru hn / kT ® 0, respectiv la cel micro-corpuscular pentru hn / kT ® ¥).
94. Stephan Körner, op.cit., p. 146.
95. Fizica, III, 5, 203 b.
96. Constantin Noica, op.cit., pp.139 şi 137.
97. „Alte determinaţii matematice, ca infinitul, raporturile lui, infinitul mic, potenţele etc. îşi au conceptele lor adevărate în filozofia însăşi (s.n.); este nepotrivit să căutăm să le luăm pentru filozofie, din matematică, unde ele sunt primite fără concept, ba adesea fără sens, şi unde ele trebuie dimpotrivă să îşi aştepte corecţia şi sensul de la filozofie...” – spusese Hegel (Filozofia naturii, 59). Iar mai aproape de noi, Henri Poincaré: „(...) mulţi geometri cred că matematicile pot fi reduse la regulile logicii formale. Au fost depuse, în acest sens, eforturi extraordinare; pentru a reuşi, s-a recurs fără nici o teamă, la răsturnarea ordinii istorice a formării conceptelor noastre şi s-a încercat să se explice finitul prin infinit. Cred că am izbutit, pentru toţi cei ce abordează problema fără prejudecăţi, să arăt că există aici o iluzie cu totul înşelătoare (s.n.)...
Nu există infinit actual. Cantorienii au uitat acest lucru şi au ajuns la contradicţii. Ce-i drept, Cantorismul a adus servicii, dar pe vremea când era aplicat la o adevărată problemă, ai cărei termeni erau clar definiţi, şi atunci se putea merge fără teamă. Asemenea cantorienilor, şi logisticienii au uitat acest lucru şi au întâlnit aceleaşi dificultăţi... Orice s-ar întâmpla, Logistica trebuie refăcută şi nu se prea ştie ce se va putea salva din ea. Inutil să adăugăm că nu sunt în discuţie decât Cantorismul şi Logistica. Adevăratele matematici, acelea care folosesc la ceva, vor putea continua să se dezvolte după propriile lor principii, fără să se preocupe de furtunile care fac ravagii în afara lor, şi ele îşi vor continua pas cu pas cuceririle obişnuite, care sunt definitive şi pe care n-au a le părăsi niciodată...” (Ştiinţă şi metodă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1998, pp.6, 135-136 şi131).
98. „Matematica are de-a face cu abstracţiile numărului şi spaţiului, dar acestea sunt încă ceva sensibil, deşi sunt sensibilul abstract şi lipsit de existenţă în fapt. Gândul îşi ia rămas bun şi de la acest ultim sensibil, şi este liber în el însuşi...” (Hegel, Logica, 33).
Merită a fi menţionată – în context – şi adânca înţelegere de către filozoful Lucian Blaga a faptului că această raţionalizare supremă, „filozofică”, nu este „matematizabilă”: „Raţionalizarea dialectică şi incompatibilitatea ei cu matematica e cazul să fie luate în foarte atentă dezbatere. Vorbind despre raţionalizarea dialectică, ne referim în primul rând la dialectica hegeliană. Panlogismul dialectic hegelian operează îndeosebi cu «concepte generice», dar nu concepte generice «statice», ci cu concepte «fluente», în care contradicţia intră în chip constitutiv. Panlogismul dialectic nu permite să fie «matematizat», în sensul impus de suprametoda, ce domină ştiinţa de tip galileo-newtonian. Dialectica vrea să reprezinte un mod de raţionalizare amplu, de orizonturi universale...” („Experimentul şi spiritul matematic”, în Trilogia cunoaşterii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 688).
99. Filozofia naturii, 48.
100. Ibidem, 47.
101. Ibidem, 58.
102. Ibidem, 59.
103. Fenomenologia spiritului, 46.
ÎN LOC DE CONCLUZII
1. „Dacă dorim ca vechiul să fie reînnoit (...), este necesar, mai presus de toate, să fie împrospătată în mintea noastră întruchiparea pe care Ideea a primit-o la Platon şi, mult mai adânc, la Aristotel...” (Logica, XXVIII). Apropo de Idee, este cu totul remarcabil faptul că dintre gânditorii secolului XX, filozoful român Constantin Noica a fost acela care a intuit explicit – încă din anii’70 – latenţele sistemic-universale ale „trecerii la limită” calitative (respectiv ale „limitologiei/peratologiei”): „E greu să faci ca lucrurile să urce şi să se lege într-o singură idee...; «peratologia», aşa cum creşte de pe solul viu al unei limbi, există, ascunde o problemă majoră şi deschide către un sistem (s.n.)...; peratologia este ontologie, pentru că acoperă totul, de la mineral, organic (viu, n.n.) şi până la om...” (cf. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983, pp.91-92). Şi tot C.Noica este acela care l-a adus (cu preţul propriei libertăţi fizice) pe „idealistul” şi mult-hulitul Hegel în atenţia contemporanilor, (re)povestindu-le în limba lui Eminescu Fenomenologia Spiritului omenesc („Numai că este şi luciditatea aceasta, pe care ţi-o poate da Hegel, o peripeţie a veacului nostru – spune el în Introducerea Povestirilor. Probabil că face parte dintr-un capitol al cărţii pe care o va scrie un alt docent, de astă dată poate nu unul de la Iena. – În nădejdea că ar putea fi din ţara lui Eminescu, ne gândim să toarcem firul cărţii ajutorului de profesor...”). Pentru ca noi, urmaşii săi, să nu-l fi „trecut” nici până astăzi Lumii, prin traducerea Operei sale în limbile de mare circulaţie...
Autorul este profund recunoscător marelui gânditor şi pentru încurajarea transmisă la apariţia primei sale lucrări ce aborda problematica – universală – a devenirii („Am reţinut lucrarea Dvoastră ca una din lecturile extrem de atrăgătoare pentru primul meu ceas liber. Dacă voi fi în măsură să fac unele observaţii critice, vi le voi împărtăşi cu toată plăcerea...” – din scrisoarea adresată autorului la 13 dec. 1983). Marele nostru regret este acela de a nu mai putea beneficia acum, la forma finală a demersului, de observaţiile Sale critice...
2. Fenomenologia spiritului, 64.
3. V. şi D.Daba, „Conceptualizarea informaţiei ştiinţifice bimilenare – misiune prioritară a secolului următor”, în Lucr. Primului Congres al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Bucureşti, 22-24 mai 1996.
4. G.W.F. Hegel, op.cit., 65.
5. Mircea Florian, Filosofie generală, Ed. Garamond, Bucureşti, 1995, pp.26-27. Faţă de aceste înalte exigenţe, autorul este conştient că studiul alăturat poate să conţină unele formulări sau interpretări forţate, chiar eronate, pe care cititorul erudit (fie în domeniul filozofiei, fie în cel al ştiinţelor pozitive) le va sesiza şi corecta. Singurul argument invocat de autor în „apărarea” sa este faptul că la nivelul înţelegerii sale (actuale) acest punct de vedere îi apare ca fiind (mai) coerent şi unitar, răspunzând astfel – în contextul contradictoriu de azi – aspiraţiei noastre spre o cunoaştere „integrală”, înţelegătoare: „Am moştenit de la predecesorii noştri – scria odinioară Erwin Schrödinger, abordând, ca fizician, problema viului – aspiraţia ardentă spre o cunoaştere integrală, atotcuprinzătoare... Însă dezvoltarea diferitelor ramuri ale cunoaşterii, atât ca arie de cuprindere cât şi ca profunzime, ne-a pus în faţa unei dileme ciudate. Ne dăm limpede seama că abia acum începem să căpătăm materialul trainic care ne va permite să legăm într-un tot cunoştinţele dobândite; dar, pe de altă parte, a devenit practic imposibil ca o singură minte să poată stăpâni mai mult decât un infim fragment specializat din această sumă totală de cunoştinţe. Spre a nu compromite pentru totdeauna adevăratul nostru scop, singura ieşire din dilemă este, după părerea mea, ca unii din noi să se aventureze într-o sinteză a faptelor şi teoriilor, chiar dacă despre unele din ele n-avem decât cunoştinţe incomplete şi din a doua sursă – şi fie şi cu riscul de a fi ridicoli. Aceasta-i tot ce am de spus în apărarea mea...” (Erwin Schrödinger, Ce este viaţa ?, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1980, p.15).
6. Ferdinand Gonseth, Filosofia deschisă, vol.I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pp.135-136 şi 156.
7. „(...) forma atomistă de înţelegere este o simplificare şi o abstracţie, valabilă doar într-un context limitat...” (David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.49).
8. Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Noua alianţă, Ed. Politică – „Idei contemporane”, Bucureşti, 1984, p. 137.
9. „O filozofare fără sistem – spunea Hegel – nu poate avea nimic ştiinţific; în afară de faptul că o astfel de filozofare exprimă, ca atare, mai mult un fel subiectiv de a vedea, ea are, în ceea ce priveşte conţinutul său, un caracter contingent. Un conţinut îşi găseşte justificarea numai ca moment al întregului; în afara acestuia însă, el este o simplă presupoziţie lipsită de temei sau o certitudine subiectivă; numeroase scrieri «filozofice» se mărginesc să exprime în felul acesta simple convingeri şi opinii subiective...” (Logica, 23).
10. Mircea Florian, op.cit., p.25.
11. „(...) dezvoltarea de noi înţelegeri ale fragmentării şi plenitudinii cere o muncă creativă chiar mai dificilă decât cea necesară pentru a face noi descoperiri fundamentale în ştiinţă...” (David Bohm, op.cit., p.66).
12. Logica, 23.
13. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. IRI, Bucureşti, 1994, p.601.
14. „Am tot căutat, ani mulţi, să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmură, acel diamant ascuns – esenţialul – aşa cum îl scot minerii din adâncul pământului... Da, asta am căutat: drum spre universal…” – spunea Brâncuşi (cf. Vintilă Russu Şirianu, Vinurile lor..., E.P.L., Bucureşti, 1969, p.62). Iar alţi comentatori: „Rodin a redat gestul unei clipe, Brâncuşi – esenţa unei Idei...” (Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi. Viaţa şi opera, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.45); „Brâncuşi şi-a propus o creaţie peste măsură de dificilă: îmbinarea tuturor formelor într-o formă unică (s.n.)” (Ezra Pound, cf. Omagiu lui Brâncuşi, I.P. Sibiu, 1976, p.46); sau, în alte formulări, dar echivalente: „de a cuprinde toate formele într-una singură şi de a o face să trăiască” (Carola Giedion-Welcker, Constantin Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981, p.52), „problema înnebunitor de grea de a contopi toate formele într-una singură” (Angus Wilson, cf. Ştefan Georgescu-Gorjan, Amintiri despre Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1988, p.57)...
15. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978, pp.194-195.
16. Aşa cum şi Brâncuşi ne îndemna, la rândul său, prin una dintre „dodiile” sale: „De jos, de pe Pământ, dar de mai sus, dincolo de el e ce să vrei...” (cf. V.G. Paleolog, în: Romulus Rusan, O discuţie la Masa Tăcerii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976, p.208).
17. Fenomenologia spiritului, 17.
* Denumirea de foton a fost introdusă în ştiinţă abia în anul 1926, de către G.N. Lewis (Nature, 18 dec., 1926) – n.n.
* Materia nu are nici un fel de dimensiune, măcar că le are pe toate... (trad. de G.I. Tohăneanu).
* Atomii – n.n.
* Continuă! – n.n.
Un comentariu:
Published great placing! I seriously savored reading the idea, tonsil stone that you are an ideal article author.For certain i will make sure to search for your website Satellite direct review all of which will sometimes keep coming back later on. I want to recommend you'll persist a person's amazing posts, have a very good trip penis advantage sunday!
Trimiteți un comentariu